Incepand cu 1990, coruptia a devenit un fenomen de o ampla potentialitate la nivelul intregii societati romanesti si, implicit, la adresa edificiului institutional statal.
Pe cale de consecinta, nici structurile Ministerului Internelor si Reformei Administrative nu au fost ocolite de acest flagel, care si in acest domeniu de activitate si-a manifestat virulenta si nocivitatea. Insa, pentru o abordare corecta a dinamicii evolutive a fenomenului se impun a fi facute aprioric cateva precizari.
In primul rand, radacinile fenomenului nu trebuie limitate numai la cauzele specifice de dupa 1990, ci si inainte de evenimentele din decembrie 1989. Aceasta deriva dintr-o axioma foarte simpla, potrivit careia sistemele sociale monopartinice, etatiste si hipercentralizate, marcate pregnant de criza economica, dar mai ales morala, sunt de departe un taram propice dezvoltarii fenomenului. Diversi analisti au avansat ipoteze conform carora in acel interval de timp, coruptia ajunsese chiar o tehnica sau un exercitiu de supravietuire.
Evident ca si sistemele democratice au factori favorizanti proprii, dar, in acelasi timp, dispun de structuri, legislatie si instrumente de lucru eficace in domeniu, cat si de o cultura educationala traditionala a non-coruptiei.
In al doilea rand, la inceputul anilor 90, la nivelul societatii romanesti au fost propagate, printre altele, cateva pseudo-perceptii despre lume si viata, avand ca centru de greutate sfidarea fatisa a legii, ignorarea celor mai elementare norme de civism si, de ce nu, colportarea principiului infractionalitatii ca mod de viata.
Pe de alta parte, vidul valoric si legislativ, aparut odata cu prabusirea fostului regim, disolutia autoritatii statului si de ce nu inducerea premeditata pe agenda publica a unor false teme de dezbatere, au facut ca fenomenul sa prinda radacini adanci si sa se manifeste in consecinta.
Din alt punct de vedere, se poate aprecia ca o alta cauza care a contribuit la prefigurarea dimensiunilor actuale ale acestui fenomen a fost aceea ca, primul act normativ structurat si specializat in prevenirea si combaterea coruptiei a aparut abia in anul 2000, ca de altfel si celelalte legi capitale in combaterea criminalitatii (spalarea de bani, traficul de droguri etc.), ceea ce a facut sa se piarda cel putin un tempo, o cadenta, in ceea ce priveste estomparea si decelerarea fenomenului.
Impactul terifiant al acestui flagel la nivel social a facut ca reputati analisti sa afirme ca, daca acest fenomen era reprimat cu eficienta si in timp util, tranzitia societatii romanesti catre economia de piata si statul de drept ar fi fost mult mai scurta, cu mai putine convulsii si, in primul rand, cu costuri mult mai mici. Acest fenomen a drenat sistematic resurse care, in mod normal, ar fi trebuit sa se regaseasca in nivelul de trai al cetateanului si practic a erodat constant temelia pe care s-au fundament si dezvoltat noile institutii si entitati democratice, cu repercutare directa in sentimentul de incredere al opiniei publice in procesul de reforma.
In mod distinct, nici Ministerul Internelor si Reformei Administrative nu a facut nota discordanta fata de aceste evolutii, semnalandu-se si la nivelul acestei entitati cazuri de functionari implicati in cazuri de coruptie.
Acestea au imbracat fie modalitatile clasice, fie au fost comise sub alte forme si participatiuni care s-au dezvoltat odata cu evolutia contextului social. De asemenea, preocuparea institutionala de prevenire si combatere a acestui fenomen a consemnat acelasi ecart inregistrat la nivel macrosocial fata de cursul evenimentelor. Pentru ilustrare, amintim aici infiintarea, in anul 1997, a Serviciului de Prevenire (ulterior Institutul pentru Cercetarea si Prevenirea Criminalitatii) la nivelul Inspectoratului General al Politiei Romane si intocmirea primului studiu stiintific de catre aceasta structura, pe acest subiect.
Pe acest fond, nu mai este nevoie sa reamintim faptul ca, unul din invatamintele de capatai ale structurilor anticoruptie din comunitatea europeana este acela ca un corp profesional corupt este ineficient si lipsit de suport civic.
Pe de alta parte, este necesara abordarea acestui subiect si dintr-o alta perspectiva, respectiv a aparitiei unor vectori noi in aceasta ecuatie. Astfel, ne situam in fata unui paradox, axat pe oponenta dintre dorinta a oamenilor de a actiona si de a se exprima liber (un drept pana la un punct legitim, dar care, din pacate, uneori au degenerat in manifestari anarhice), versus disponibilitatea sau maturitatea societatii romanesti de a acorda oamenilor legii creditul si increderea necesara pentru a intreprinde demersuri in directia aplicarii si respectarii legii, ceea ce uneori inseamna si o restrangere a drepturilor si libertatilor. Este intr-adevar, o tema si, in acelasi timp, o teza de mare acuitate la care se mai cauta raspunsuri. Sa nu uitam ca, aceste contrarietati sunt inedite la fel ca si perioada istorica pe care o parcurgem, deoarece contemporaneitatea a consemnat treceri de la capitalism la comunism, insa tranzitia in sens invers catre valorile democratiei autentice si ale economiei de piata inca mai suscita polemici, adepti sau exegeti.
Revenind la aspectele de prevenire si combatere a coruptiei la nivelul Ministerului Internelor si Reformei Administrative, este nevoie sa subliniem ca, in prezent, Directia Generala Anticoruptie vine sa raspunda unei necesitati institutionale obiective de creare a unui organism specializat de actiune in domeniu.
In mod cat se poate de evident, preocupari la nivel ministerial, de prevenire si combatere la nivel propriu a acestui fenomen, au existat si pana la operationalizarea acestei structuri, dar practica a evidentiat ca a fost nevoie de o entitate cu rol de integrator al politicilor anticoruptie, stiut fiind ca o actiune disipata are mai putini sorti de reusita.
Totodata, un principiu calauzitor al acestei structuri este cel al sentimentului apartenentei la Ministerul Internelor si Reformei Administrative, avand ca fundament axioma ca nu si-a propus sa culpabilizeze persoane sau categorii profesionale, ci tocmai sa evidentieze ca marea majoritate a lucratorilor acestui minister isi fac datoria in mod onest, avand sentimentul privilegiului de a servi cetateanul si comunitatea.
Concomitent, s-a dorit adoptarea unui important semnal de alarma, potrivit caruia in Ministerul Internelor si Reformei Administrative nu mai este nici locul si nici timpul pentru aceia care isi negociaza sub o forma sau alta autoritatea cu care au fost investiti. Astfel, toti cei care nu inteleg acest lucru vor raspunde in fata legii pentru faptele lor. Nu este echitabil ca, pentru acei putini care nu inteleg ca statutul de angajat al acestei institutii nu este in nici un mod compatibil cu faradelegea, societatea romaneasca sa eticheteze in integrum un intreg aparat ministerial. Aceasta constituie in fapt protectia pe care o asiguram lucratorilor onesti si integri, prin scoaterea din sistem a celor compromisi. Suntem constienti de faptul ca, prin misiunea ce ne revine nu putem fi asa de populari pe cat ne-am dori in randul colegilor nostri, aidoma unitatilor cu un obiect de activitate similar din statele cu traditie democratica, dar ne asumam in totalitate responsabilitatile pe care le avem.
Scontam, de asemenea, pe un mai mare sprijin din partea managerilor de la nivelul fiecarui esalon, deoarece va trebui ca fiecare sa constientizeze faptul ca nu facem decat ca, implicit, sa-i sprijinim in activitatea curenta, fiind direct interesati de asanarea unitatilor pe care le conduc de elemente care nu se conformeaza normelor si principiilor care le guverneaza.
Mai trebuie de asemenea constientizat faptul ca imaginea de ansamblu a ministerului este data de fiecare lucrator in parte, inclusiv de catre noii angajati, fapt ce se oglindeste in ultima instanta in calitatea serviciilor aduse comunitatii. Totodata, va trebui sa constientizam un adevar peren, respectiv acela ca modul in care evaluam sau autoevaluam mediul in care ne desfasuram activitatea poate reprezenta adeseori distanta dintre reusita si esec, indiferent de natura obstacolelor ce trebuie inlaturate. Cel care actioneaza, gandeste si lucreaza cu integritate, acela este cu adevarat un profesionist, ceea ce presupune o schimbare fundamentala de mentalitate. Sistemele juridice sau politienesti nu pot fi pe de-a-ntregul comparate, datorita diferentelor date de specificitatea fiecaruia, dar ne raliem intrutotul ideii potrivit careia prevenirea si combaterea coruptiei constituie o prioritate absoluta.
Si, pentru ca Ziua Mondiala de lupta impotriva coruptiei precede datei de 10 Decembrie, care in simbolistica Organizatiei Natiunilor Unite semnifica aniversarea proclamarii Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, se cuvine amintit ca cetateanul, in calitatea sa de comanditar al serviciului public, are dreptul la o prestatie onesta si integra din partea functionarilor statului.
Integrarea europeana aduce cu sine noi si noi exigente pe care trebuie sa le indeplinim, de aceea va trebui sa ne capacitam fortele catre realizarea acestora. Statutul de tara membra cu drepturi depline a Uniunii Europene impune solidarizarea in jurul ideii de front comun de lupta si actiune impotriva coruptiei, iar Directia Generala Anticoruptie este ireversibil angajata pe aceasta traiectorie.
De altfel, din perspectiva institutionala a acestei structuri, luand ca piatra de hotar data de 01.01.2007, la care tara noastra a devenit stat membru cu drepturi depline a Uniunii Europene, se impune aprioric facuta o precizare generata de aceasta realitate.
Daca pana la aceasta data, menirea D.G.A. era in principal aceea de a demonstra vointa executiva in lupta impotriva coruptiei, axata pe contracararea fenomenului la nivelului personalului M.I.R.A. si, respectiv, de a obtine rezultate imediate prin prisma exigentelor Rapoartelor de monitorizare ale Comisiei Europene, ulterior acestei date, comandamentele actionale majore ale acestei structuri au comportat si alte dimensiuni. In plan institutional, statutul de membru al Uniunii Europene se traduce prin standarde si conformitati, prin etica si integritate la nivelul administratiei publice, prin respect fata de cetatean si drepturile sale, prin politici si programe dezirabile. Aceste cerinte degaja la randul lor nevoia obiectiva de ajustare a manierelor de interventie si actiune si la nivelul componentelor edificiului institutional statal.
Si mai ales trebuie perceput caracterul imperativ al acestor deziderate, care nu lasa loc unei abordari concesive a implementarii lor. Drumul catre racordarea deplina la standardele comunitare este cu sens unic, iar cu cat este perceput mai corect si mai concret acest adevar, cu atat ecartul de indeplinire a acestui obiectiv va fi mai mic.
Pe cale de consecinta, nici structurile Ministerului Internelor si Reformei Administrative nu au fost ocolite de acest flagel, care si in acest domeniu de activitate si-a manifestat virulenta si nocivitatea. Insa, pentru o abordare corecta a dinamicii evolutive a fenomenului se impun a fi facute aprioric cateva precizari.
In primul rand, radacinile fenomenului nu trebuie limitate numai la cauzele specifice de dupa 1990, ci si inainte de evenimentele din decembrie 1989. Aceasta deriva dintr-o axioma foarte simpla, potrivit careia sistemele sociale monopartinice, etatiste si hipercentralizate, marcate pregnant de criza economica, dar mai ales morala, sunt de departe un taram propice dezvoltarii fenomenului. Diversi analisti au avansat ipoteze conform carora in acel interval de timp, coruptia ajunsese chiar o tehnica sau un exercitiu de supravietuire.
Evident ca si sistemele democratice au factori favorizanti proprii, dar, in acelasi timp, dispun de structuri, legislatie si instrumente de lucru eficace in domeniu, cat si de o cultura educationala traditionala a non-coruptiei.
In al doilea rand, la inceputul anilor 90, la nivelul societatii romanesti au fost propagate, printre altele, cateva pseudo-perceptii despre lume si viata, avand ca centru de greutate sfidarea fatisa a legii, ignorarea celor mai elementare norme de civism si, de ce nu, colportarea principiului infractionalitatii ca mod de viata.
Pe de alta parte, vidul valoric si legislativ, aparut odata cu prabusirea fostului regim, disolutia autoritatii statului si de ce nu inducerea premeditata pe agenda publica a unor false teme de dezbatere, au facut ca fenomenul sa prinda radacini adanci si sa se manifeste in consecinta.
Din alt punct de vedere, se poate aprecia ca o alta cauza care a contribuit la prefigurarea dimensiunilor actuale ale acestui fenomen a fost aceea ca, primul act normativ structurat si specializat in prevenirea si combaterea coruptiei a aparut abia in anul 2000, ca de altfel si celelalte legi capitale in combaterea criminalitatii (spalarea de bani, traficul de droguri etc.), ceea ce a facut sa se piarda cel putin un tempo, o cadenta, in ceea ce priveste estomparea si decelerarea fenomenului.
Impactul terifiant al acestui flagel la nivel social a facut ca reputati analisti sa afirme ca, daca acest fenomen era reprimat cu eficienta si in timp util, tranzitia societatii romanesti catre economia de piata si statul de drept ar fi fost mult mai scurta, cu mai putine convulsii si, in primul rand, cu costuri mult mai mici. Acest fenomen a drenat sistematic resurse care, in mod normal, ar fi trebuit sa se regaseasca in nivelul de trai al cetateanului si practic a erodat constant temelia pe care s-au fundament si dezvoltat noile institutii si entitati democratice, cu repercutare directa in sentimentul de incredere al opiniei publice in procesul de reforma.
In mod distinct, nici Ministerul Internelor si Reformei Administrative nu a facut nota discordanta fata de aceste evolutii, semnalandu-se si la nivelul acestei entitati cazuri de functionari implicati in cazuri de coruptie.
Acestea au imbracat fie modalitatile clasice, fie au fost comise sub alte forme si participatiuni care s-au dezvoltat odata cu evolutia contextului social. De asemenea, preocuparea institutionala de prevenire si combatere a acestui fenomen a consemnat acelasi ecart inregistrat la nivel macrosocial fata de cursul evenimentelor. Pentru ilustrare, amintim aici infiintarea, in anul 1997, a Serviciului de Prevenire (ulterior Institutul pentru Cercetarea si Prevenirea Criminalitatii) la nivelul Inspectoratului General al Politiei Romane si intocmirea primului studiu stiintific de catre aceasta structura, pe acest subiect.
Pe acest fond, nu mai este nevoie sa reamintim faptul ca, unul din invatamintele de capatai ale structurilor anticoruptie din comunitatea europeana este acela ca un corp profesional corupt este ineficient si lipsit de suport civic.
Pe de alta parte, este necesara abordarea acestui subiect si dintr-o alta perspectiva, respectiv a aparitiei unor vectori noi in aceasta ecuatie. Astfel, ne situam in fata unui paradox, axat pe oponenta dintre dorinta a oamenilor de a actiona si de a se exprima liber (un drept pana la un punct legitim, dar care, din pacate, uneori au degenerat in manifestari anarhice), versus disponibilitatea sau maturitatea societatii romanesti de a acorda oamenilor legii creditul si increderea necesara pentru a intreprinde demersuri in directia aplicarii si respectarii legii, ceea ce uneori inseamna si o restrangere a drepturilor si libertatilor. Este intr-adevar, o tema si, in acelasi timp, o teza de mare acuitate la care se mai cauta raspunsuri. Sa nu uitam ca, aceste contrarietati sunt inedite la fel ca si perioada istorica pe care o parcurgem, deoarece contemporaneitatea a consemnat treceri de la capitalism la comunism, insa tranzitia in sens invers catre valorile democratiei autentice si ale economiei de piata inca mai suscita polemici, adepti sau exegeti.
Revenind la aspectele de prevenire si combatere a coruptiei la nivelul Ministerului Internelor si Reformei Administrative, este nevoie sa subliniem ca, in prezent, Directia Generala Anticoruptie vine sa raspunda unei necesitati institutionale obiective de creare a unui organism specializat de actiune in domeniu.
In mod cat se poate de evident, preocupari la nivel ministerial, de prevenire si combatere la nivel propriu a acestui fenomen, au existat si pana la operationalizarea acestei structuri, dar practica a evidentiat ca a fost nevoie de o entitate cu rol de integrator al politicilor anticoruptie, stiut fiind ca o actiune disipata are mai putini sorti de reusita.
Totodata, un principiu calauzitor al acestei structuri este cel al sentimentului apartenentei la Ministerul Internelor si Reformei Administrative, avand ca fundament axioma ca nu si-a propus sa culpabilizeze persoane sau categorii profesionale, ci tocmai sa evidentieze ca marea majoritate a lucratorilor acestui minister isi fac datoria in mod onest, avand sentimentul privilegiului de a servi cetateanul si comunitatea.
Concomitent, s-a dorit adoptarea unui important semnal de alarma, potrivit caruia in Ministerul Internelor si Reformei Administrative nu mai este nici locul si nici timpul pentru aceia care isi negociaza sub o forma sau alta autoritatea cu care au fost investiti. Astfel, toti cei care nu inteleg acest lucru vor raspunde in fata legii pentru faptele lor. Nu este echitabil ca, pentru acei putini care nu inteleg ca statutul de angajat al acestei institutii nu este in nici un mod compatibil cu faradelegea, societatea romaneasca sa eticheteze in integrum un intreg aparat ministerial. Aceasta constituie in fapt protectia pe care o asiguram lucratorilor onesti si integri, prin scoaterea din sistem a celor compromisi. Suntem constienti de faptul ca, prin misiunea ce ne revine nu putem fi asa de populari pe cat ne-am dori in randul colegilor nostri, aidoma unitatilor cu un obiect de activitate similar din statele cu traditie democratica, dar ne asumam in totalitate responsabilitatile pe care le avem.
Scontam, de asemenea, pe un mai mare sprijin din partea managerilor de la nivelul fiecarui esalon, deoarece va trebui ca fiecare sa constientizeze faptul ca nu facem decat ca, implicit, sa-i sprijinim in activitatea curenta, fiind direct interesati de asanarea unitatilor pe care le conduc de elemente care nu se conformeaza normelor si principiilor care le guverneaza.
Mai trebuie de asemenea constientizat faptul ca imaginea de ansamblu a ministerului este data de fiecare lucrator in parte, inclusiv de catre noii angajati, fapt ce se oglindeste in ultima instanta in calitatea serviciilor aduse comunitatii. Totodata, va trebui sa constientizam un adevar peren, respectiv acela ca modul in care evaluam sau autoevaluam mediul in care ne desfasuram activitatea poate reprezenta adeseori distanta dintre reusita si esec, indiferent de natura obstacolelor ce trebuie inlaturate. Cel care actioneaza, gandeste si lucreaza cu integritate, acela este cu adevarat un profesionist, ceea ce presupune o schimbare fundamentala de mentalitate. Sistemele juridice sau politienesti nu pot fi pe de-a-ntregul comparate, datorita diferentelor date de specificitatea fiecaruia, dar ne raliem intrutotul ideii potrivit careia prevenirea si combaterea coruptiei constituie o prioritate absoluta.
Si, pentru ca Ziua Mondiala de lupta impotriva coruptiei precede datei de 10 Decembrie, care in simbolistica Organizatiei Natiunilor Unite semnifica aniversarea proclamarii Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, se cuvine amintit ca cetateanul, in calitatea sa de comanditar al serviciului public, are dreptul la o prestatie onesta si integra din partea functionarilor statului.
Integrarea europeana aduce cu sine noi si noi exigente pe care trebuie sa le indeplinim, de aceea va trebui sa ne capacitam fortele catre realizarea acestora. Statutul de tara membra cu drepturi depline a Uniunii Europene impune solidarizarea in jurul ideii de front comun de lupta si actiune impotriva coruptiei, iar Directia Generala Anticoruptie este ireversibil angajata pe aceasta traiectorie.
De altfel, din perspectiva institutionala a acestei structuri, luand ca piatra de hotar data de 01.01.2007, la care tara noastra a devenit stat membru cu drepturi depline a Uniunii Europene, se impune aprioric facuta o precizare generata de aceasta realitate.
Daca pana la aceasta data, menirea D.G.A. era in principal aceea de a demonstra vointa executiva in lupta impotriva coruptiei, axata pe contracararea fenomenului la nivelului personalului M.I.R.A. si, respectiv, de a obtine rezultate imediate prin prisma exigentelor Rapoartelor de monitorizare ale Comisiei Europene, ulterior acestei date, comandamentele actionale majore ale acestei structuri au comportat si alte dimensiuni. In plan institutional, statutul de membru al Uniunii Europene se traduce prin standarde si conformitati, prin etica si integritate la nivelul administratiei publice, prin respect fata de cetatean si drepturile sale, prin politici si programe dezirabile. Aceste cerinte degaja la randul lor nevoia obiectiva de ajustare a manierelor de interventie si actiune si la nivelul componentelor edificiului institutional statal.
Si mai ales trebuie perceput caracterul imperativ al acestor deziderate, care nu lasa loc unei abordari concesive a implementarii lor. Drumul catre racordarea deplina la standardele comunitare este cu sens unic, iar cu cat este perceput mai corect si mai concret acest adevar, cu atat ecartul de indeplinire a acestui obiectiv va fi mai mic.