De: Asociația MAIE - Un articol colectiv de Lidia Andrei, Vlad Constantinescu, Bianca Doman, Ștefania Pîrvan, Magdalena Martinescu și Tania Matei.
Curator: Oana Constantin
Un Geoparc înseamnă comunități de oameni care își trăiesc viața de zi cu zi într-un monument al naturii, folosindu-se de resursele naturale existente și, ideal, în armonie cu patrimoniul natural și cultural. Satele Geoparcului Platoul Mehedinți sunt vizitate de turiști pentru obiectivele naturale precum Podul lui Dumnezeu, rezervația naturală Pădurea de Liliac și pentru numeroasele situri geologice. Pentru comunitate, turismul reprezintă una din cele mai importante activități economice, însă relația acestora cu Geoparcul e mai degrabă complicată. În lipsa altor locuri de muncă, tinerii locului pleacă în orașele mari din împrejurimi ca să-și clădească viitorul, căutând să-și continue studiile și să găsească locuri de muncă mai bune.
Știam deja că tinerii aleg să plece, iar după 5 ediții ale școlii de vară Arhitectura Tradițională în Geoparcul Platoul Mehedinți intuiam și motivele din spatele alegerilor lor: lipsa locurilor de muncă sau nemulțumirea față de autoritățile locale sunt doar câteva dintre problemele care descriu nu doar satele Geoparcului, ci întreaga viață rurală a României. Am vrut, însă, să aflăm de la cei mai tineri cum se simt în fața unei astfel de alegeri, cum simt ei desprinderea de casă și cum își proiectează viitorul. Își doresc să se întoarcă? Își doresc să fie ei schimbarea de care are atâta nevoie zona?
Așadar, am întrebat șase tineri din Geoparc care au participat la activitățile școlii de vară care s-a desfășurat în 2021 în comunele Ponoarele și Balta, cum arată viața lor de adolescenți care se pregătesc să părăsească Geoparcul pentru a merge la facultate. I-am întrebat ce ar trebui să se schimbe, sau ce ar putea schimba ei pentru ca Geoparcul să devină un loc în care să-și dorească să se întoarcă. Am aflat, astfel, despre planuri de viitor bine stabilite, dar și despre temerile și nostalgiile unor tineri pentru care acasă nu e doar un loc, ci o stare.
În rândurile de mai jos, îi puteți cunoaște așa cum i-am cunoscut și noi, puși pe treabă și implicați, devenind temporar ghizi locali pentru participanții școlii de vară veniți din toată țara. Sunt tineri, iau viața ca atare, sunt rezilienți și își doresc să plece în centrele universitare din țară, la Timișoara – aproape de casă sau mai departe, la București. I-am rugat să scrie despre locurile pe care le cunosc cel mai bine, în care au crescut și s-au format ca oameni, ca să înțelegem cum se transformă satele Geoparcului și de ce aleg tinerii să plece, sau să se întoarcă.
Lidia Andrei, 19 ani. Studentă în anul I la Facultatea de Automatică și Calculatoare, Universitatea Politehnică Timișoara
În momentele de melancolie îmi place să spun că sunt doar un fir de nisip în văpaia vântului ce se pierde încet-încet în lumea asta mare pe care adesea nu o înțeleg pe deplin, dar în restul timpului sunt Lidia Andrei. Am 19 ani și urmează să încep primul an la Facultatea de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității Politehnica din Timișoara. M-am născut și am crescut în Mehedinți. La intrarea în Godeanu, satul meu natal, se poate admira măreția Vârfului lui Stan, cel mai înalt pisc al Munților Mehedinți, munți despre care legendele locale spun că ascund tezaurul Mariei Tereza.
Natura vibrează la sufletul omului în aceste locuri. Timpul se scurge în culori ce delimitează anotimpurile.
Primăvara, ametist, rubin, cristal
Vara, smarald
Toamna, coral roșu
Iarna, cristal.
Vara este anotimpul meu preferat aici. Vara, totul e verde. Godeanu e un sat mic în care sunt multe case pustii, conace, unde cândva era multă viață, azi devin moloz - doar o urmă a unor timpuri trecute. Timpurile s-au schimbat, oamenii nu mai obișnuiesc să-și câștige traiul din creșterea animalelor și cultivarea pământului. În romanul ,,Ion” al lui Liviu Rebreanu, pământul reprezenta averea țăranului. Și bunicul meu, asemenea lui Ion, a iubit pământul. A renunțat la locul său de muncă pentru a-și îngriji pământul, însă azi regretă. Nu mai are putere să muncească pământul și nici pensie nu are ca să se întrețină. Astăzi, tinerii pleacă la studii ori la serviciu ca să aibă un trai mai bun și ca să-și asigure o bătrânețe liniștită, iar bătrânii satului se duc. Astfel, multe case rămân pustii.
E frumos vara aici, însă iernile-s aprige. Dacă pentru mulți zăpada reprezintă o bucurie, pentru sătenii cu animale nu e la fel. Pentru ei nu prea e o plăcere să vadă ninsoare zile de-a rândul. Trebuie să deszăpezească zi de zi ca să ajungă până la grajduri, și de acolo la clăile cu fân care nu sunt întotdeauna aproape, pentru că rezervele din pod se pot termină repede. Până acum doi ani, nu aveam drumurile asfaltate în sat, iar atunci când ningea erai, pur și simplu, blocat. Și la Godeanu ninge des, nu întotdeauna mult, dar des. Acum, e mai bine însă, pentru că drumul asfaltat se deszăpezește altfel.
În zonă nu prea mai sunt locuri de muncă, iar să-ți câștigi banul doar de pe urma animalelor și a pământului nu mai reprezintă cea mai bună opțiune. Într-adevăr, țăranul n-are grijile unui orășean, dar are propria rânduială de dus. Vaca unui țăran nu se mulge singură și nici brânza nu se face singură, cum nici fânul nu se adună singur. Pe mulți țărani îi vei auzi adesea spunând „Am dus o viață chinuită”, cum pe mulți orășeni în vei auzi spunând „Aș vrea să merg la țară, să-mi iau o vacă și să stau liniștit”.
Așa cum îi văd eu, oamenii gospodari de la țară au o frumusețe autentică prin felul lor lipsit de artificii simandicoase de vorbire ori de comportament. Sunt oameni sinceri și cu frică de Dumnezeu.
De ce plec?
Îmi iubesc satul, dar de multe ori a fost și un obstacol. Familia mea nu are mașină, iar pentru admiterea la facultate, a fost nevoie să fac pregătire într-un oraș aflat la 50 de kilometri de casă. Trebuia să merg pe jos în satul vecin să iau autobuzul ca să ajung la pregătire, pentru că prin satul meu nu prea trec mijloace de transport în comun. De multe ori, la întoarcere, nu aveam cu ce să mai vin înapoi acasă, pentru că nu mai era nici acel autobuz cu care mergeam după amiază.
Nici naveta la liceu n-a fost ușoară. Trebuia să mă trezesc în fiecare zi la 6 dimineața ca să plec la 6:30 de acasă. Aveam un kilometru de parcurs până la stația de autobuz, de unde mai mergeam încă 45 de minute cu autobuzul până la liceu. Ajungeam la ora 15 acasă. Când să te odihnești, să-ți mai ajuți părinții la treabă și să și înveți?
Iarna, tataie trebuia să plece înainte cu lopată să deszăpezească poteca până la stație. Un kilometru! Nici de ieșiri cu prietenii nu prea am avut parte, căci în zonă colegii de clasă sunt răsfirați în sate diferite: Godeanu, Obârșia-Cloșani, Isverna, Balta, Mărășești, Ponoarele, Padeș, Cloșani, Motru Sec. Nici acces la evenimente culturale nu prea avem. Pentru omul de la sat, nu este o prioritate să-și ducă familia la teatru ori la operă și nici n-ai unde.
Mi-a plăcut întotdeauna să învăț și plec la studii ca să nu duc viața părinților mei.
Dacă m-aș întoarce?
Sincer, acum nu știu. În viitor, aș putea să mă axez pe o carieră în freelancing și astfel aș avea libertatea să lucrez de oriunde. Acum, cel mai mult îmi doresc să călătoresc, să văd lumea, iar după, dacă voi simți că aparțin unui loc anume, voi lupta pentru acel loc, fie că va fi vorba de locul meu natal sau de altul pe care-l voi descoperi în timp.
Bianca Doman-Tihoi, 15 ani. Elevă în clasa a X-a la Colegiul Tehnologic Constantin Brâncoveanu, Baia de Aramă
Numele meu este Bianca Doman, locuiesc în comuna Ponoarele, o comună în care oamenii au păstrat obiceiurile și traiul de altădată. Am 15 ani și sunt elevă în clasa a X-a, în cadrul Colegiului Tehnologic „Constantin Brâncoveanu”, la profil teoretic, specializarea matematică-informatică. Nu pot spune că am ales acest profil cu sufletul sau din plăcere, ci mai mult din comoditate. Liceul la care merg este cel mai apropiat de casă. Mi-aș fi dorit să urmez, de fapt, o specializare corespunzătoare profilului uman, deoarece sunt mult mai atrasă de partea umană decât de cea reală și m-ar ajuta mult mai mult la facultatea pe care vreau să o urmez. În urmă cu câteva luni am decis că vreau să studiez la Facultatea de Drept la Universitatea de Vest din Timișoara deoarece sunt atrasă de mult timp de partea juridică.
Comuna în care m-am născut este o zonă foarte frumoasă, cu obiective turistice ce merită să fie vizitate. Unul este Cheile Băluței - un traseu ușor de parcurs, care oferă o priveliște minunată. Fiecare dintre traseele turistice te lasă uimit, iar oamenii te primesc cu brațele deschise și, astfel, te fac să nu-ți mai dorești să pleci, sau, cel puțin, să-ți promiți că vei reveni ori de câte ori vei avea ocazia.
Cu toate astea, nu pot să aduc doar cuvinte de laudă zonei în care trăiesc. În comuna Ponoarele nu este niciun liceu, iar elevii din cele 15 sate aparținătoare comunei nu au foarte multe variante. Cel mai apropiat liceu este în Baia de Aramă. Alte licee la care unii adolescenți aleg să meargă sunt cele din Drobeta-Turnu Severin, Târgu Jiu sau Motru, însă majoritatea aleg să rămână aici din comoditate.
De ce plec?
Nu pot spune că îmi doresc să plec din zona în care am crescut, unde am râs și unde am avut primii mei prieteni, dar aleg să o fac pentru un viitor stabil. Am ales să studiez într-un oraș mai mare considerând că acolo o să am mai multe oportunități, dar și pentru că sunt deschisă la noi încercări. Ponoarele va rămâne întotdeauna locul meu de suflet, iar să plec e o provocare pentru mine.
Voi pleca dintr-un loc în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și voi ajunge într-un loc pe care trebuie să-l „îmblânzesc” înainte să devină acasă. Aleg să plec pentru că vreau să mă descurc singură. De mică îmi doresc să devin o persoană independentă, iar dacă aș rămâne aici, nu aș reuși să-mi îndeplinesc acest vis. Cu toate că aleg să plec, o să fiu mereu mândră că am crescut în comuna Ponoarele și că zona mea face parte din Geoparcul Platoul Mehedinți.
De ce m-aș întoarce?
Oriunde m-ar purta viața, m-aș întoarce în zona mea natală, deoarece fiecare simțim la un moment dat în viață nevoia de a ne încărca sufletul, de a ne trage seva din locul unde ne-au rămas, de fapt, rădăcinile.
Cred că zona în care locuiesc nu poate ajuta, momentan, un tânăr ca mine să-și construiască un viitor stabil. Comuna Ponoarele s-a dezvoltat destul de mult în ultimii ani datorită pensiunilor care au fost construite. Cu ajutorul comunității, această dezvoltare poate continua. Un lucru care mi-a displăcut mereu la comunitatea din care fac parte este faptul că lumea trăiește pe cont propriu și că ne judecăm. Dacă ne-am opri pentru câteva momente din criticat și ne-am privi unii pe alții, am observa că suntem toți la fel. Poate că dacă am fi mai uniți, comuna Ponoarele ar arăta altfel. Dar cine știe? Poate cu puțin efort, generația mea va aduce un plus acestei zone.
Vlad Constantinescu, 19 ani. Student în anul I la Facultatea de Automatică și Calculatoare, Universitatea Politehnică Timișoara
Acum, în apropierea începerii primului an universitar încep să retrăiesc fiecare amintire care m-ar putea lega de comuna Ponoarele și de aceste meleaguri.
Deși sunt la începutul vieții, am destule amintiri care nu îmi dau voie să uit locul de unde vin, poate prea multe pentru a le menționa aici. Însă, povestea mea preferată este cea legată de Steiul Ponorii, locul de unde poate fi văzută întreaga comună.
Într-o duminică de mai, am plecat împreună cu un grup de turiști din București să cutreierăm zona. Am vizitat prima oară Dealul Peșterii de la Podul lui Dumnezeu, Câmpul de lapiezuri și bazinul lacului Zăton. Când ne-am întors la Pod, grupul s-a împărțit - câțiva s-au întors la pensiune, iar restul am mers, împreună cu ghidul nostru, Mihai, să vizităm Steiul Ponorii, un punct de belvedere aflat deasupra bisericuței de lemn, în satul Răiculești. Acolo, uimiți de peisajul care se afla în față noastră, am observat târziu niște nori care ne amenințau cu apariția unei furtuni tipice de vară.
M-am întors în sat cu Mihai pentru a pune plafonul de pânză al mașinii sale de off-road. În spatele nostru era și restul grupului, care se grăbea ca să scape de furtună. În timp ce puneam ultimele detalii la punct, alângarul unei case a fost trăsnit de fulger. Încă îmi amintesc cum a început, un fir subțire de lumină care s-a transformat într-o explozie orbitoare urmată de un sunet asurzitor. Asemenea povești stau la baza multora dintre amintirile mele din Geoparc, conturându-i astfel o imagine aproape mitică.
Citind o asemenea întâmplare, poate ar apărea următoarea întrebare „De ce alegi să pleci?”. Răspunsul e simplu și evident: pentru a-mi continua studiile. La acest motiv se mai adaugă și alți factori precum mentalitatea locuitorilor și lipsa de oportunități din zonă.
Oamenii locului văd adesea orice oportunitate care le-ar putea oferi o șansă de a progresa ca pe un sabotaj. Pe scurt, mentalitatea oamenilor locului este următoarea: „Celălalt se îmbogățește pe spinarea mea!”. Pentru mulți dintre localnici proiectele desfășurate în comunitate nu sunt o oportunitate de dezvoltare, ci metoda cuiva de a-și face „ceafa lată” și de a profita de ei.
Oamenii sunt cei care definesc locul. Până la urmă, fără ei, totul ar fi un peisaj frumos, dar lipsit de viață. Oamenii de aici sunt și calzi și doritori să te ajute, lucru pe care l-am observat mai clar prin participarea la școala de vară „Arhitectura tradițională în Geoparcul Platoul Mehedinți”.
Ca localnic, îmi dau însă seama că aceiași oameni pot deopotrivă sabota eforturile pentru dezvoltare. În primul rând, prin vechea problemă a României, aruncarea deșeurilor în natură, dar și prin ideea învechită că o persoană care începe ceva nou și inedit în zonă, va face acest lucru profitând cumva de localnici.
De exemplu, într-una din edițiile concursului „Ponoarele MTB Race” am ajutat cu montarea unor pancarte cu sponsorii oficiali ai concursului, care urmau să fie returnate. Până la finalul weekend-ului în care s-a desfășurat concursul, pancartele au dispărut și acum probabil că atârnă frumos deasupra unei clăi de fân. Astfel de oameni și acțiuni pot pune bețe în roate oricărui proiect care ar avea o șansă de a revitaliza zona.
Lipsa de oportunități este un alt motiv, unul care se aplică pentru mulți tineri din zonă. Această lipsă afectează pe fiecare în mod diferit. Spre exemplu, eu am ales să studiez domeniul IT, un domeniu de viitor. Pentru tinerii care intră pe piața muncii, zona poate oferi joburi în retail și în rest, mai nimic altceva. Desigur, pot lucra la negru sau „cu ziua”, dar aceste variante nu oferă un viitor stabil. De aceea, mulți optează să muncească în marile orașe din țară, sau în străinătate. Mai există locurile de muncă de la stat, dar sunt adesea ocupate de persoane în vârstă și sunt obținute politic, fapt care îi descurajează pe mulți tineri.
Se mai poate ivi totuși o întrebare „Te-ai întoarce aici în viitor? De ce?”. Pot spune că da, m-aș întoarce aici. Până la urmă este singurul loc pe care l-am cunoscut în toată profunzimea sa. Este primul loc pe care îl pot numi acasă. Însă, ca în orice casă, există și potențial de mai bine. Comuna Ponoarele a uimit și continuă să uimească turiștii prin frumusețea ei, însă lipsa de promovare îi limitează sever potențialul. Principalul mod de promovare al zonei a fost și încă rămâne festivalul de muzică folclorică „Ponoare, Ponoare”, dar acesta atrage mai degrabă localnici și oameni din împrejurimi.
Deoarece trăim într-o eră din ce în ce mai conectată, mi-aș imagina că principalul mod de prezentare al zonei ar fi realizat prin intermediul social media. Adesea metodele mai inedite de promovare sunt conturate de oameni care fac parte din sfera politică locală. Spre exemplu, Asociația pentru Turism „Mehedințiul de sub munte” a organizat anual concursul Ponoarele MTB Race. Consider că asemenea metode inedite de promovare ar trebui să fie la baza dezvoltării zonei. Poate, în timp, generația mea va găsi o variantă și mai inedită de promovare.
În viitorul poate nu prea apropiat, m-aș întoarce în comuna Ponoare pentru a oferi oportunități tinerilor. Nu știu prin ce metodă voi reuși acest lucru, dar cine știe, îmi vin mie ideile pe parcurs.
Ștefania Pîrvan, 18 ani. Elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național George Coșbuc, Motru
Locuiesc în Ponoarele, comună ce face parte din Geoparcul Platoul Mehedinți. Pentru mine, acest loc semnifică o parte importantă din propria persoană. Este locul unde am crescut, unde am legat prietenii, unde m-am jucat și mă mai joc încă. Cel mai important însă, este faptul că aici este locul unde se află familia mea și locul în care am avut și am parte de momente minunate. Orice zi este magică aici, orice zi înseamnă ceva, iar sărbătorile, tradițiile, ori obiceiurile nu se mai sărbătoresc nicăieri ca în locul de origine.
De exemplu, Sărbătoarea Liliacului, care se organizează chiar la Pădurea de liliac. E o sărbătoare foarte importantă pentru Ponoarele, care are loc în fiecare primăvară în luna mai când oamenii locului și nu numai se strâng la Pădurea de liliac pentru a petrece timpul liber împreună. Este o sărbătoare dragă sufletului meu, fiindcă de fiecare dată am prilejul de a petrece cât mai mult timp într-un mod specific zonei împreună cu familia și cu prietenii. Acele momente sunt unice și de neuitat, ele rămânând veșnic în mintea, inima și sufletul meu. Oriunde aș pleca și oricâtor locuri le voi spune acasă, în sufletul meu acasă va rămâne micul paradis în care am crescut și am pornit pentru prima dată pe picioarele mele.
De ce plec?
De plecat, aș pleca pentru un scop clar! Pentru a-mi clădi un viitor frumos, exact așa cum mi-l imaginez în fiecare zi. Un viitor care să-mi aducă cu sine liniștea și siguranța unei vieți lipsite de griji. Aș pleca pentru urmarea unor studii avansate, care mai apoi să mă ajute să găsesc un serviciu bun, care în primul rând să-mi placă, iar mai apoi care să-mi asigure un trai tihnit. După terminarea liceului, îmi doresc să urmez Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, pe ramura comunicare și relații publice în București, pentru ca mai târziu să pot lucra în domeniul PR. Concluzia este că aș pleca pentru partea profesională, deci pentru a-mi forma o carieră, care să fie una plăcută, stabilă și sigură pentru mine.
De ce m-aș întoarce?
Oriunde aș pleca în viața asta și pentru orice aș pleca, mereu mă voi întoarce acasă. Pentru mine locul de origine semnifică un mic paradis, unde mă voi simți întotdeauna cea mai iubită, protejată și în siguranță persoană. M-aș întoarce pentru a-mi aminti toată copilăria și adolescența, doar vizitând un loc anume. Unul din acele locuri este lacul Zăton, unde mergeam adesea pentru a-mi pune ordine în gânduri, unde mă plimbam cu bicicleta, sau pur și simplu mă plimbam pe jos, pentru a mă relaxa în aer liber. Este un loc primitor, un loc care reușește să insufle sentimentul de liniște de acasă oricărei persoane. Este locul pe care îl voi vizita mereu când mă voi întoarce acasă, fiindcă îmi retrezește continuu copilul din mine, mă liniștește și mă aduce într-o lume unde totul este bine, lumea de acasă. Alt motiv pentru care m-aș întoarce mereu în locul de origine ar fi pentru a reînvia distracțiile de altă dată cu prietenii ce au rămas pe viață. M-aș întoarce de fiecare dată pentru toate amintirile, pentru toți oamenii dragi de aici, pentru toate locurile ce au în spate o poveste.
Magdalena Martinescu, 15 ani. Elevă în clasa a X-a la Colegiul Tehnologic Constantin Brâncoveanu, Baia de Aramă
După terminarea liceului îmi doresc să intru la Universitatea de Vest din Timișoara ca să pot urma Facultatea de Drept. Asta înseamnă să îmi părăsesc satul natal.
Pentru mine, să locuiesc în satul Ponoarele înseamnă să fac parte dintr-o comunitate de oameni, o comunitate în care eu am crescut și m-am dezvoltat din punct de vedere moral. De acest loc mă leagă prietenii și familia, dar și frumoasele amintiri pe care le am alături de ei. Ponoarele este o zonă frumoasă cu peisaje inedite, dar și puncte turistice fascinante, cum ar fi „Podul lui Dumnezeu”, care este o construcție naturală, dar și unicul pod natural din lume deschis traficului. Zona este frecventată destul de des de turiști dornici să vadă numeroasele obiectivele turistice, dar și să afle legendele care străbat zona.
Însă, locurile limitate de cazare și lipsa ghizilor turistici sunt probleme cu care se confruntă Comuna Ponoarele din punct de vedere al dezvoltării turistice. Cred că este nevoie de mai multe persoane calificate, care să îi îndrume pe turiștii care vin să viziteze zona noastră. Comuna Ponoarele este o zonă desăvârșit de frumoasă cu mult potențial turistic, dar neapreciată la adevărata ei valoare de către persoanele care ocupă funcții importante în comunitate, dar și de către localnici. Dacă toate problemele legate de turism ar fi remediate, cu toții ar avea de câștigat din acest lucru.
Pentru mine, la momentul actual, ideea unui viitor în Geoparc nu este o opțiune. La un moment dat va trebui să părăsesc zona, pentru a-mi urma studiile într-un alt oraș, însă chiar și după terminarea acestora tot nu m-aș întoarce din cauza oportunităților destul de reduse. Aici mă refer la faptul că este destul de greu să îți găsești un loc de muncă care să te mulțumească în caz că ai terminat o facultate, dar și din cauza faptului că zona nu mă încântă din cauza lipsei destul de ridicată de educație a localnicilor, care se manifestă printr-un limbaj neadecvat, dar și prin mentalitatea înapoiată a acestora.
Pentru a mă întoarce aici în viitor ca să locuiesc și să îmi întemeiez o familie ar fi nevoie de o serie de modificări care să schimbe destul de multe. Un lucru care mă deranjează și ar trebui remediat este nepăsarea localnicilor, dar și a persoanelor care ocupă funcții publice importante. De exemplu, nepăsarea legată de aruncarea deșeurilor în natură. Organizarea mai multor acțiuni de ecologizare ar contribui foarte mult la păstrarea curățeniei în zonă, dar acest aspect ține și de educația localnicilor, care trebuie să înțeleagă că locul deșeurilor este în coșul de gunoi, nu aruncate pe jos.
O schimbare pe care aș face-o pentru zona mea, ca să îmi ajut comunitatea, ar fi să organizez acțiuni de ecologizare cu membrii comunității, pentru a face locul unul mai frumos. Desigur, reacțiile oamenilor vor apărea și ele: cred că unii ar fi foarte încântați de idee, iar alții mai puțin, urmând să apară criticile și nemulțumirea. Un alt lucru pe care l-aș face pentru comunitate ar fi să organizez diferite proiecte destinate elevilor care să se axeze pe educație.
Un motiv pentru care m-aș întoarce aici temporar în viitor ar fi pentru că îmi doresc să îmi întemeiez o afacere a mea, cum ar fi construirea unei pensiuni în zonă, dar și realizarea unui program care să se bazeze pe turism.
Tania Matei, 16 ani. Elevă în clasa a X-a la Colegiul Tehnologic Constantin Brâncoveanu, Baia de Aramă
Cu mândrie pot să spun că sunt născută și crescută în Ponoarele, și cum spun oamenii locului, sunt „ponorancă”. Consider că e o binecuvântare să trăiești în acest loc iubit de Dumnezeu, unde frumusețea Steiului Ponorii se împletește cu frumusețea sufletească a oamenilor, cu poveștile și legendele ce dăinuie din generație în generație. Știu că acest sentiment al întoarcerii acasă nu mă va părăsi niciodată.
Când eram mai mică, am avut ocazia să călătoresc cu părinții, să vizitez diferite locuri în țară și chiar dincolo de granițele țării noastre. Am fost în Italia de mai multe ori și am văzut mai ales orașele din nordul Italiei. Am fost impresionată de tot ceea ce am văzut acolo - clădiri, autostrăzi, istorie, peisaje, oameni. Îmi amintesc cu plăcere de aceste experiențe de neuitat. Dar de fiecare dată când m-am întors aici, am simțit că acest loc este unic, iar sentimentul trăit nu poate fi descris în cuvinte. Pentru mine, Ponoarele înseamnă pur și simplu acasă.
De ce plec?
Deși sunt legată sufletește de acest loc, trebuie să plec în viitorul foarte apropiat ca să-mi pot continua studiile. Voi pleca la Timișoara unde vreau să studiez medicina. Am ales Timișoara, pentru că e un oraș unde merg foarte mulți tineri din zona noastră la studii sau pentru a-și găsi un loc de muncă. Acolo muncesc sau studiază și o parte dintre apropiații mei, verișoarele mele și prietenii mei. Îmi doresc să fiu un medic bun, să tratez oamenii cu profesionalism, să fiu ceea ce se cheamă un om adevărat. Chiar dacă sunt conștientă că pentru a-mi îndeplini acest vis trebuie să plec o perioadă destul de lungă din Ponoarele, sunt sigură că sufletul meu și gândurile mele nu vor părăsi acest loc minunat al copilăriei mele.
De ce m-aș întoarce?
După ce îmi voi termina studiile, vreau să mă întorc în Ponoarele. Îmi doresc să profesez undeva cât mai aproape de casă, ca să ajut oamenii de aici, ponorenii mei, atât cât pot eu. Aș vrea să mă implic să schimb ceva în această comună. Cred că aș putea să mă implic în proiecte care să contribuie la dezvoltarea comunei. M-am gândit chiar să intru în politică, să candidez la alegerile locale pentru primăria comunei. De ce nu? Cred că aș putea să conving oamenii din satul meu că pot face lucruri bune pentru ei. Voi identifica problemele lor, nevoile lor, necazurile lor, iar rezolvarea acestora va deveni obiectivul meu. Mi-aș dori cu adevărat ca Ponoarele să devină un loc foarte cunoscut și vizitat de turiști. În acest fel, tinerii de aici nu ar mai pleca în străinătate sau în alte orașe mai mari, precum Timișoara, pentru a-și construi un viitor frumos. Vor fi locuri de muncă aici, în satul lor – la pensiuni turistice sau mici afaceri care să exploateze potențialul economic al zonei.
Ponoarele este o zonă cu un mare potențial, numai că avem nevoie de drumuri asfaltate pentru toate satele comunei, rețea de apă funcțională, canalizare. O comună care să corespundă standardelor zilelor noastre.
Știu că după ce îmi voi termina studiile mă voi întoarce și voi lupta să fac lucruri bune pentru Ponoarele, deoarece acest loc va rămâne mereu, indiferent de locurile pe unde viața mea mă va purta – locul numit acasă, un loc al liniștii, al echilibrului, așa cum poeta Magda Isanos spunea în poezia Vis Vegetal:
Vreau suflete, să mă dezbar de tine
și să trăiesc ca pomii de pe vale,
cu flori în locul gândurilor tale
o viață fără rău și fără bine
Departe într-o pădure de la munte
când păsările toate-or face haz
să mă trezesc cu soarele pe frunte
și lacrimile cerului pe-obraz.
***
Ajunsă în 2021 la cea de-a V-a ediție, școala de arhitectură rurală, design și antropologie organizată de Asociația MAIE a avut loc între 22 august și 4 septembrie în comunele Balta și Ponoarele.
Au participat elevi și liceeni de pe plan local, alături de studenți veniți din alte zone ale țării interesați să descopere istoriile locale și comunitățile din această regiune și să experimenteze moduri prin care pot contribui la dezvoltarea locală, prin creativitate și inovație puse la lucru în contextul unui vast patrimoniu natural și cultural de care se bucură aceste comunități.
Ediția cu numărul cinci a propus o cercetare de teren care s-a concluzionat cu o expoziție fotografică, precum și definirea design-ului obiectelor de mobilier și amenajarea spațiului central al Ogoiului, fosta primărie din Balta aflată în proces de restaurare cu prilejul edițiilor școlii de vară organizate de Asociația MAIE în Geoparcul Platoul Mehedinți.
Despre proiect: www.arhitectura-gpmh.ro
Ediția a V-a a școlii de vară „Arhitectura tradițională în Geoparcul Platoul Mehedinți”, la care au participat în 2021 autorii materialului, face parte din „Ogoi – loc bun de adunare”, un proiect inițiat de Asociația MAIE și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul este derulat în parteneriat cu: Designers Thinkers Makers, Asociația pentru turism Mehedințiul de sub munte, Direcția Administrarea Geoparcului Platoul Mehedinți din cadrul Consiliului Județean Mehedinți și cu Primăria Comunei Balta. Parteneri media: București FM, Citatepedia, Gala Societății Civile, Modernism.ro, Munteanu, Revista Zeppelin. Mulțumiri: Pensiunea Maria Elena din Ponoarele, RTS - Radioteleviziunea Severin, johncristea.ro.
Curator: Oana Constantin
Un Geoparc înseamnă comunități de oameni care își trăiesc viața de zi cu zi într-un monument al naturii, folosindu-se de resursele naturale existente și, ideal, în armonie cu patrimoniul natural și cultural. Satele Geoparcului Platoul Mehedinți sunt vizitate de turiști pentru obiectivele naturale precum Podul lui Dumnezeu, rezervația naturală Pădurea de Liliac și pentru numeroasele situri geologice. Pentru comunitate, turismul reprezintă una din cele mai importante activități economice, însă relația acestora cu Geoparcul e mai degrabă complicată. În lipsa altor locuri de muncă, tinerii locului pleacă în orașele mari din împrejurimi ca să-și clădească viitorul, căutând să-și continue studiile și să găsească locuri de muncă mai bune.
Știam deja că tinerii aleg să plece, iar după 5 ediții ale școlii de vară Arhitectura Tradițională în Geoparcul Platoul Mehedinți intuiam și motivele din spatele alegerilor lor: lipsa locurilor de muncă sau nemulțumirea față de autoritățile locale sunt doar câteva dintre problemele care descriu nu doar satele Geoparcului, ci întreaga viață rurală a României. Am vrut, însă, să aflăm de la cei mai tineri cum se simt în fața unei astfel de alegeri, cum simt ei desprinderea de casă și cum își proiectează viitorul. Își doresc să se întoarcă? Își doresc să fie ei schimbarea de care are atâta nevoie zona?
Așadar, am întrebat șase tineri din Geoparc care au participat la activitățile școlii de vară care s-a desfășurat în 2021 în comunele Ponoarele și Balta, cum arată viața lor de adolescenți care se pregătesc să părăsească Geoparcul pentru a merge la facultate. I-am întrebat ce ar trebui să se schimbe, sau ce ar putea schimba ei pentru ca Geoparcul să devină un loc în care să-și dorească să se întoarcă. Am aflat, astfel, despre planuri de viitor bine stabilite, dar și despre temerile și nostalgiile unor tineri pentru care acasă nu e doar un loc, ci o stare.
În rândurile de mai jos, îi puteți cunoaște așa cum i-am cunoscut și noi, puși pe treabă și implicați, devenind temporar ghizi locali pentru participanții școlii de vară veniți din toată țara. Sunt tineri, iau viața ca atare, sunt rezilienți și își doresc să plece în centrele universitare din țară, la Timișoara – aproape de casă sau mai departe, la București. I-am rugat să scrie despre locurile pe care le cunosc cel mai bine, în care au crescut și s-au format ca oameni, ca să înțelegem cum se transformă satele Geoparcului și de ce aleg tinerii să plece, sau să se întoarcă.
Lidia Andrei, 19 ani. Studentă în anul I la Facultatea de Automatică și Calculatoare, Universitatea Politehnică Timișoara
În momentele de melancolie îmi place să spun că sunt doar un fir de nisip în văpaia vântului ce se pierde încet-încet în lumea asta mare pe care adesea nu o înțeleg pe deplin, dar în restul timpului sunt Lidia Andrei. Am 19 ani și urmează să încep primul an la Facultatea de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității Politehnica din Timișoara. M-am născut și am crescut în Mehedinți. La intrarea în Godeanu, satul meu natal, se poate admira măreția Vârfului lui Stan, cel mai înalt pisc al Munților Mehedinți, munți despre care legendele locale spun că ascund tezaurul Mariei Tereza.
Natura vibrează la sufletul omului în aceste locuri. Timpul se scurge în culori ce delimitează anotimpurile.
Primăvara, ametist, rubin, cristal
Vara, smarald
Toamna, coral roșu
Iarna, cristal.
Vara este anotimpul meu preferat aici. Vara, totul e verde. Godeanu e un sat mic în care sunt multe case pustii, conace, unde cândva era multă viață, azi devin moloz - doar o urmă a unor timpuri trecute. Timpurile s-au schimbat, oamenii nu mai obișnuiesc să-și câștige traiul din creșterea animalelor și cultivarea pământului. În romanul ,,Ion” al lui Liviu Rebreanu, pământul reprezenta averea țăranului. Și bunicul meu, asemenea lui Ion, a iubit pământul. A renunțat la locul său de muncă pentru a-și îngriji pământul, însă azi regretă. Nu mai are putere să muncească pământul și nici pensie nu are ca să se întrețină. Astăzi, tinerii pleacă la studii ori la serviciu ca să aibă un trai mai bun și ca să-și asigure o bătrânețe liniștită, iar bătrânii satului se duc. Astfel, multe case rămân pustii.
E frumos vara aici, însă iernile-s aprige. Dacă pentru mulți zăpada reprezintă o bucurie, pentru sătenii cu animale nu e la fel. Pentru ei nu prea e o plăcere să vadă ninsoare zile de-a rândul. Trebuie să deszăpezească zi de zi ca să ajungă până la grajduri, și de acolo la clăile cu fân care nu sunt întotdeauna aproape, pentru că rezervele din pod se pot termină repede. Până acum doi ani, nu aveam drumurile asfaltate în sat, iar atunci când ningea erai, pur și simplu, blocat. Și la Godeanu ninge des, nu întotdeauna mult, dar des. Acum, e mai bine însă, pentru că drumul asfaltat se deszăpezește altfel.
În zonă nu prea mai sunt locuri de muncă, iar să-ți câștigi banul doar de pe urma animalelor și a pământului nu mai reprezintă cea mai bună opțiune. Într-adevăr, țăranul n-are grijile unui orășean, dar are propria rânduială de dus. Vaca unui țăran nu se mulge singură și nici brânza nu se face singură, cum nici fânul nu se adună singur. Pe mulți țărani îi vei auzi adesea spunând „Am dus o viață chinuită”, cum pe mulți orășeni în vei auzi spunând „Aș vrea să merg la țară, să-mi iau o vacă și să stau liniștit”.
Așa cum îi văd eu, oamenii gospodari de la țară au o frumusețe autentică prin felul lor lipsit de artificii simandicoase de vorbire ori de comportament. Sunt oameni sinceri și cu frică de Dumnezeu.
De ce plec?
Îmi iubesc satul, dar de multe ori a fost și un obstacol. Familia mea nu are mașină, iar pentru admiterea la facultate, a fost nevoie să fac pregătire într-un oraș aflat la 50 de kilometri de casă. Trebuia să merg pe jos în satul vecin să iau autobuzul ca să ajung la pregătire, pentru că prin satul meu nu prea trec mijloace de transport în comun. De multe ori, la întoarcere, nu aveam cu ce să mai vin înapoi acasă, pentru că nu mai era nici acel autobuz cu care mergeam după amiază.
Nici naveta la liceu n-a fost ușoară. Trebuia să mă trezesc în fiecare zi la 6 dimineața ca să plec la 6:30 de acasă. Aveam un kilometru de parcurs până la stația de autobuz, de unde mai mergeam încă 45 de minute cu autobuzul până la liceu. Ajungeam la ora 15 acasă. Când să te odihnești, să-ți mai ajuți părinții la treabă și să și înveți?
Iarna, tataie trebuia să plece înainte cu lopată să deszăpezească poteca până la stație. Un kilometru! Nici de ieșiri cu prietenii nu prea am avut parte, căci în zonă colegii de clasă sunt răsfirați în sate diferite: Godeanu, Obârșia-Cloșani, Isverna, Balta, Mărășești, Ponoarele, Padeș, Cloșani, Motru Sec. Nici acces la evenimente culturale nu prea avem. Pentru omul de la sat, nu este o prioritate să-și ducă familia la teatru ori la operă și nici n-ai unde.
Mi-a plăcut întotdeauna să învăț și plec la studii ca să nu duc viața părinților mei.
Dacă m-aș întoarce?
Sincer, acum nu știu. În viitor, aș putea să mă axez pe o carieră în freelancing și astfel aș avea libertatea să lucrez de oriunde. Acum, cel mai mult îmi doresc să călătoresc, să văd lumea, iar după, dacă voi simți că aparțin unui loc anume, voi lupta pentru acel loc, fie că va fi vorba de locul meu natal sau de altul pe care-l voi descoperi în timp.
Bianca Doman-Tihoi, 15 ani. Elevă în clasa a X-a la Colegiul Tehnologic Constantin Brâncoveanu, Baia de Aramă
Numele meu este Bianca Doman, locuiesc în comuna Ponoarele, o comună în care oamenii au păstrat obiceiurile și traiul de altădată. Am 15 ani și sunt elevă în clasa a X-a, în cadrul Colegiului Tehnologic „Constantin Brâncoveanu”, la profil teoretic, specializarea matematică-informatică. Nu pot spune că am ales acest profil cu sufletul sau din plăcere, ci mai mult din comoditate. Liceul la care merg este cel mai apropiat de casă. Mi-aș fi dorit să urmez, de fapt, o specializare corespunzătoare profilului uman, deoarece sunt mult mai atrasă de partea umană decât de cea reală și m-ar ajuta mult mai mult la facultatea pe care vreau să o urmez. În urmă cu câteva luni am decis că vreau să studiez la Facultatea de Drept la Universitatea de Vest din Timișoara deoarece sunt atrasă de mult timp de partea juridică.
Comuna în care m-am născut este o zonă foarte frumoasă, cu obiective turistice ce merită să fie vizitate. Unul este Cheile Băluței - un traseu ușor de parcurs, care oferă o priveliște minunată. Fiecare dintre traseele turistice te lasă uimit, iar oamenii te primesc cu brațele deschise și, astfel, te fac să nu-ți mai dorești să pleci, sau, cel puțin, să-ți promiți că vei reveni ori de câte ori vei avea ocazia.
Cu toate astea, nu pot să aduc doar cuvinte de laudă zonei în care trăiesc. În comuna Ponoarele nu este niciun liceu, iar elevii din cele 15 sate aparținătoare comunei nu au foarte multe variante. Cel mai apropiat liceu este în Baia de Aramă. Alte licee la care unii adolescenți aleg să meargă sunt cele din Drobeta-Turnu Severin, Târgu Jiu sau Motru, însă majoritatea aleg să rămână aici din comoditate.
De ce plec?
Nu pot spune că îmi doresc să plec din zona în care am crescut, unde am râs și unde am avut primii mei prieteni, dar aleg să o fac pentru un viitor stabil. Am ales să studiez într-un oraș mai mare considerând că acolo o să am mai multe oportunități, dar și pentru că sunt deschisă la noi încercări. Ponoarele va rămâne întotdeauna locul meu de suflet, iar să plec e o provocare pentru mine.
Voi pleca dintr-un loc în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și voi ajunge într-un loc pe care trebuie să-l „îmblânzesc” înainte să devină acasă. Aleg să plec pentru că vreau să mă descurc singură. De mică îmi doresc să devin o persoană independentă, iar dacă aș rămâne aici, nu aș reuși să-mi îndeplinesc acest vis. Cu toate că aleg să plec, o să fiu mereu mândră că am crescut în comuna Ponoarele și că zona mea face parte din Geoparcul Platoul Mehedinți.
De ce m-aș întoarce?
Oriunde m-ar purta viața, m-aș întoarce în zona mea natală, deoarece fiecare simțim la un moment dat în viață nevoia de a ne încărca sufletul, de a ne trage seva din locul unde ne-au rămas, de fapt, rădăcinile.
Cred că zona în care locuiesc nu poate ajuta, momentan, un tânăr ca mine să-și construiască un viitor stabil. Comuna Ponoarele s-a dezvoltat destul de mult în ultimii ani datorită pensiunilor care au fost construite. Cu ajutorul comunității, această dezvoltare poate continua. Un lucru care mi-a displăcut mereu la comunitatea din care fac parte este faptul că lumea trăiește pe cont propriu și că ne judecăm. Dacă ne-am opri pentru câteva momente din criticat și ne-am privi unii pe alții, am observa că suntem toți la fel. Poate că dacă am fi mai uniți, comuna Ponoarele ar arăta altfel. Dar cine știe? Poate cu puțin efort, generația mea va aduce un plus acestei zone.
Vlad Constantinescu, 19 ani. Student în anul I la Facultatea de Automatică și Calculatoare, Universitatea Politehnică Timișoara
Acum, în apropierea începerii primului an universitar încep să retrăiesc fiecare amintire care m-ar putea lega de comuna Ponoarele și de aceste meleaguri.
Deși sunt la începutul vieții, am destule amintiri care nu îmi dau voie să uit locul de unde vin, poate prea multe pentru a le menționa aici. Însă, povestea mea preferată este cea legată de Steiul Ponorii, locul de unde poate fi văzută întreaga comună.
Într-o duminică de mai, am plecat împreună cu un grup de turiști din București să cutreierăm zona. Am vizitat prima oară Dealul Peșterii de la Podul lui Dumnezeu, Câmpul de lapiezuri și bazinul lacului Zăton. Când ne-am întors la Pod, grupul s-a împărțit - câțiva s-au întors la pensiune, iar restul am mers, împreună cu ghidul nostru, Mihai, să vizităm Steiul Ponorii, un punct de belvedere aflat deasupra bisericuței de lemn, în satul Răiculești. Acolo, uimiți de peisajul care se afla în față noastră, am observat târziu niște nori care ne amenințau cu apariția unei furtuni tipice de vară.
M-am întors în sat cu Mihai pentru a pune plafonul de pânză al mașinii sale de off-road. În spatele nostru era și restul grupului, care se grăbea ca să scape de furtună. În timp ce puneam ultimele detalii la punct, alângarul unei case a fost trăsnit de fulger. Încă îmi amintesc cum a început, un fir subțire de lumină care s-a transformat într-o explozie orbitoare urmată de un sunet asurzitor. Asemenea povești stau la baza multora dintre amintirile mele din Geoparc, conturându-i astfel o imagine aproape mitică.
Citind o asemenea întâmplare, poate ar apărea următoarea întrebare „De ce alegi să pleci?”. Răspunsul e simplu și evident: pentru a-mi continua studiile. La acest motiv se mai adaugă și alți factori precum mentalitatea locuitorilor și lipsa de oportunități din zonă.
Oamenii locului văd adesea orice oportunitate care le-ar putea oferi o șansă de a progresa ca pe un sabotaj. Pe scurt, mentalitatea oamenilor locului este următoarea: „Celălalt se îmbogățește pe spinarea mea!”. Pentru mulți dintre localnici proiectele desfășurate în comunitate nu sunt o oportunitate de dezvoltare, ci metoda cuiva de a-și face „ceafa lată” și de a profita de ei.
Oamenii sunt cei care definesc locul. Până la urmă, fără ei, totul ar fi un peisaj frumos, dar lipsit de viață. Oamenii de aici sunt și calzi și doritori să te ajute, lucru pe care l-am observat mai clar prin participarea la școala de vară „Arhitectura tradițională în Geoparcul Platoul Mehedinți”.
Ca localnic, îmi dau însă seama că aceiași oameni pot deopotrivă sabota eforturile pentru dezvoltare. În primul rând, prin vechea problemă a României, aruncarea deșeurilor în natură, dar și prin ideea învechită că o persoană care începe ceva nou și inedit în zonă, va face acest lucru profitând cumva de localnici.
De exemplu, într-una din edițiile concursului „Ponoarele MTB Race” am ajutat cu montarea unor pancarte cu sponsorii oficiali ai concursului, care urmau să fie returnate. Până la finalul weekend-ului în care s-a desfășurat concursul, pancartele au dispărut și acum probabil că atârnă frumos deasupra unei clăi de fân. Astfel de oameni și acțiuni pot pune bețe în roate oricărui proiect care ar avea o șansă de a revitaliza zona.
Lipsa de oportunități este un alt motiv, unul care se aplică pentru mulți tineri din zonă. Această lipsă afectează pe fiecare în mod diferit. Spre exemplu, eu am ales să studiez domeniul IT, un domeniu de viitor. Pentru tinerii care intră pe piața muncii, zona poate oferi joburi în retail și în rest, mai nimic altceva. Desigur, pot lucra la negru sau „cu ziua”, dar aceste variante nu oferă un viitor stabil. De aceea, mulți optează să muncească în marile orașe din țară, sau în străinătate. Mai există locurile de muncă de la stat, dar sunt adesea ocupate de persoane în vârstă și sunt obținute politic, fapt care îi descurajează pe mulți tineri.
Se mai poate ivi totuși o întrebare „Te-ai întoarce aici în viitor? De ce?”. Pot spune că da, m-aș întoarce aici. Până la urmă este singurul loc pe care l-am cunoscut în toată profunzimea sa. Este primul loc pe care îl pot numi acasă. Însă, ca în orice casă, există și potențial de mai bine. Comuna Ponoarele a uimit și continuă să uimească turiștii prin frumusețea ei, însă lipsa de promovare îi limitează sever potențialul. Principalul mod de promovare al zonei a fost și încă rămâne festivalul de muzică folclorică „Ponoare, Ponoare”, dar acesta atrage mai degrabă localnici și oameni din împrejurimi.
Deoarece trăim într-o eră din ce în ce mai conectată, mi-aș imagina că principalul mod de prezentare al zonei ar fi realizat prin intermediul social media. Adesea metodele mai inedite de promovare sunt conturate de oameni care fac parte din sfera politică locală. Spre exemplu, Asociația pentru Turism „Mehedințiul de sub munte” a organizat anual concursul Ponoarele MTB Race. Consider că asemenea metode inedite de promovare ar trebui să fie la baza dezvoltării zonei. Poate, în timp, generația mea va găsi o variantă și mai inedită de promovare.
În viitorul poate nu prea apropiat, m-aș întoarce în comuna Ponoare pentru a oferi oportunități tinerilor. Nu știu prin ce metodă voi reuși acest lucru, dar cine știe, îmi vin mie ideile pe parcurs.
Ștefania Pîrvan, 18 ani. Elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național George Coșbuc, Motru
Locuiesc în Ponoarele, comună ce face parte din Geoparcul Platoul Mehedinți. Pentru mine, acest loc semnifică o parte importantă din propria persoană. Este locul unde am crescut, unde am legat prietenii, unde m-am jucat și mă mai joc încă. Cel mai important însă, este faptul că aici este locul unde se află familia mea și locul în care am avut și am parte de momente minunate. Orice zi este magică aici, orice zi înseamnă ceva, iar sărbătorile, tradițiile, ori obiceiurile nu se mai sărbătoresc nicăieri ca în locul de origine.
De exemplu, Sărbătoarea Liliacului, care se organizează chiar la Pădurea de liliac. E o sărbătoare foarte importantă pentru Ponoarele, care are loc în fiecare primăvară în luna mai când oamenii locului și nu numai se strâng la Pădurea de liliac pentru a petrece timpul liber împreună. Este o sărbătoare dragă sufletului meu, fiindcă de fiecare dată am prilejul de a petrece cât mai mult timp într-un mod specific zonei împreună cu familia și cu prietenii. Acele momente sunt unice și de neuitat, ele rămânând veșnic în mintea, inima și sufletul meu. Oriunde aș pleca și oricâtor locuri le voi spune acasă, în sufletul meu acasă va rămâne micul paradis în care am crescut și am pornit pentru prima dată pe picioarele mele.
De ce plec?
De plecat, aș pleca pentru un scop clar! Pentru a-mi clădi un viitor frumos, exact așa cum mi-l imaginez în fiecare zi. Un viitor care să-mi aducă cu sine liniștea și siguranța unei vieți lipsite de griji. Aș pleca pentru urmarea unor studii avansate, care mai apoi să mă ajute să găsesc un serviciu bun, care în primul rând să-mi placă, iar mai apoi care să-mi asigure un trai tihnit. După terminarea liceului, îmi doresc să urmez Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, pe ramura comunicare și relații publice în București, pentru ca mai târziu să pot lucra în domeniul PR. Concluzia este că aș pleca pentru partea profesională, deci pentru a-mi forma o carieră, care să fie una plăcută, stabilă și sigură pentru mine.
De ce m-aș întoarce?
Oriunde aș pleca în viața asta și pentru orice aș pleca, mereu mă voi întoarce acasă. Pentru mine locul de origine semnifică un mic paradis, unde mă voi simți întotdeauna cea mai iubită, protejată și în siguranță persoană. M-aș întoarce pentru a-mi aminti toată copilăria și adolescența, doar vizitând un loc anume. Unul din acele locuri este lacul Zăton, unde mergeam adesea pentru a-mi pune ordine în gânduri, unde mă plimbam cu bicicleta, sau pur și simplu mă plimbam pe jos, pentru a mă relaxa în aer liber. Este un loc primitor, un loc care reușește să insufle sentimentul de liniște de acasă oricărei persoane. Este locul pe care îl voi vizita mereu când mă voi întoarce acasă, fiindcă îmi retrezește continuu copilul din mine, mă liniștește și mă aduce într-o lume unde totul este bine, lumea de acasă. Alt motiv pentru care m-aș întoarce mereu în locul de origine ar fi pentru a reînvia distracțiile de altă dată cu prietenii ce au rămas pe viață. M-aș întoarce de fiecare dată pentru toate amintirile, pentru toți oamenii dragi de aici, pentru toate locurile ce au în spate o poveste.
Magdalena Martinescu, 15 ani. Elevă în clasa a X-a la Colegiul Tehnologic Constantin Brâncoveanu, Baia de Aramă
După terminarea liceului îmi doresc să intru la Universitatea de Vest din Timișoara ca să pot urma Facultatea de Drept. Asta înseamnă să îmi părăsesc satul natal.
Pentru mine, să locuiesc în satul Ponoarele înseamnă să fac parte dintr-o comunitate de oameni, o comunitate în care eu am crescut și m-am dezvoltat din punct de vedere moral. De acest loc mă leagă prietenii și familia, dar și frumoasele amintiri pe care le am alături de ei. Ponoarele este o zonă frumoasă cu peisaje inedite, dar și puncte turistice fascinante, cum ar fi „Podul lui Dumnezeu”, care este o construcție naturală, dar și unicul pod natural din lume deschis traficului. Zona este frecventată destul de des de turiști dornici să vadă numeroasele obiectivele turistice, dar și să afle legendele care străbat zona.
Însă, locurile limitate de cazare și lipsa ghizilor turistici sunt probleme cu care se confruntă Comuna Ponoarele din punct de vedere al dezvoltării turistice. Cred că este nevoie de mai multe persoane calificate, care să îi îndrume pe turiștii care vin să viziteze zona noastră. Comuna Ponoarele este o zonă desăvârșit de frumoasă cu mult potențial turistic, dar neapreciată la adevărata ei valoare de către persoanele care ocupă funcții importante în comunitate, dar și de către localnici. Dacă toate problemele legate de turism ar fi remediate, cu toții ar avea de câștigat din acest lucru.
Pentru mine, la momentul actual, ideea unui viitor în Geoparc nu este o opțiune. La un moment dat va trebui să părăsesc zona, pentru a-mi urma studiile într-un alt oraș, însă chiar și după terminarea acestora tot nu m-aș întoarce din cauza oportunităților destul de reduse. Aici mă refer la faptul că este destul de greu să îți găsești un loc de muncă care să te mulțumească în caz că ai terminat o facultate, dar și din cauza faptului că zona nu mă încântă din cauza lipsei destul de ridicată de educație a localnicilor, care se manifestă printr-un limbaj neadecvat, dar și prin mentalitatea înapoiată a acestora.
Pentru a mă întoarce aici în viitor ca să locuiesc și să îmi întemeiez o familie ar fi nevoie de o serie de modificări care să schimbe destul de multe. Un lucru care mă deranjează și ar trebui remediat este nepăsarea localnicilor, dar și a persoanelor care ocupă funcții publice importante. De exemplu, nepăsarea legată de aruncarea deșeurilor în natură. Organizarea mai multor acțiuni de ecologizare ar contribui foarte mult la păstrarea curățeniei în zonă, dar acest aspect ține și de educația localnicilor, care trebuie să înțeleagă că locul deșeurilor este în coșul de gunoi, nu aruncate pe jos.
O schimbare pe care aș face-o pentru zona mea, ca să îmi ajut comunitatea, ar fi să organizez acțiuni de ecologizare cu membrii comunității, pentru a face locul unul mai frumos. Desigur, reacțiile oamenilor vor apărea și ele: cred că unii ar fi foarte încântați de idee, iar alții mai puțin, urmând să apară criticile și nemulțumirea. Un alt lucru pe care l-aș face pentru comunitate ar fi să organizez diferite proiecte destinate elevilor care să se axeze pe educație.
Un motiv pentru care m-aș întoarce aici temporar în viitor ar fi pentru că îmi doresc să îmi întemeiez o afacere a mea, cum ar fi construirea unei pensiuni în zonă, dar și realizarea unui program care să se bazeze pe turism.
Tania Matei, 16 ani. Elevă în clasa a X-a la Colegiul Tehnologic Constantin Brâncoveanu, Baia de Aramă
Cu mândrie pot să spun că sunt născută și crescută în Ponoarele, și cum spun oamenii locului, sunt „ponorancă”. Consider că e o binecuvântare să trăiești în acest loc iubit de Dumnezeu, unde frumusețea Steiului Ponorii se împletește cu frumusețea sufletească a oamenilor, cu poveștile și legendele ce dăinuie din generație în generație. Știu că acest sentiment al întoarcerii acasă nu mă va părăsi niciodată.
Când eram mai mică, am avut ocazia să călătoresc cu părinții, să vizitez diferite locuri în țară și chiar dincolo de granițele țării noastre. Am fost în Italia de mai multe ori și am văzut mai ales orașele din nordul Italiei. Am fost impresionată de tot ceea ce am văzut acolo - clădiri, autostrăzi, istorie, peisaje, oameni. Îmi amintesc cu plăcere de aceste experiențe de neuitat. Dar de fiecare dată când m-am întors aici, am simțit că acest loc este unic, iar sentimentul trăit nu poate fi descris în cuvinte. Pentru mine, Ponoarele înseamnă pur și simplu acasă.
De ce plec?
Deși sunt legată sufletește de acest loc, trebuie să plec în viitorul foarte apropiat ca să-mi pot continua studiile. Voi pleca la Timișoara unde vreau să studiez medicina. Am ales Timișoara, pentru că e un oraș unde merg foarte mulți tineri din zona noastră la studii sau pentru a-și găsi un loc de muncă. Acolo muncesc sau studiază și o parte dintre apropiații mei, verișoarele mele și prietenii mei. Îmi doresc să fiu un medic bun, să tratez oamenii cu profesionalism, să fiu ceea ce se cheamă un om adevărat. Chiar dacă sunt conștientă că pentru a-mi îndeplini acest vis trebuie să plec o perioadă destul de lungă din Ponoarele, sunt sigură că sufletul meu și gândurile mele nu vor părăsi acest loc minunat al copilăriei mele.
De ce m-aș întoarce?
După ce îmi voi termina studiile, vreau să mă întorc în Ponoarele. Îmi doresc să profesez undeva cât mai aproape de casă, ca să ajut oamenii de aici, ponorenii mei, atât cât pot eu. Aș vrea să mă implic să schimb ceva în această comună. Cred că aș putea să mă implic în proiecte care să contribuie la dezvoltarea comunei. M-am gândit chiar să intru în politică, să candidez la alegerile locale pentru primăria comunei. De ce nu? Cred că aș putea să conving oamenii din satul meu că pot face lucruri bune pentru ei. Voi identifica problemele lor, nevoile lor, necazurile lor, iar rezolvarea acestora va deveni obiectivul meu. Mi-aș dori cu adevărat ca Ponoarele să devină un loc foarte cunoscut și vizitat de turiști. În acest fel, tinerii de aici nu ar mai pleca în străinătate sau în alte orașe mai mari, precum Timișoara, pentru a-și construi un viitor frumos. Vor fi locuri de muncă aici, în satul lor – la pensiuni turistice sau mici afaceri care să exploateze potențialul economic al zonei.
Ponoarele este o zonă cu un mare potențial, numai că avem nevoie de drumuri asfaltate pentru toate satele comunei, rețea de apă funcțională, canalizare. O comună care să corespundă standardelor zilelor noastre.
Știu că după ce îmi voi termina studiile mă voi întoarce și voi lupta să fac lucruri bune pentru Ponoarele, deoarece acest loc va rămâne mereu, indiferent de locurile pe unde viața mea mă va purta – locul numit acasă, un loc al liniștii, al echilibrului, așa cum poeta Magda Isanos spunea în poezia Vis Vegetal:
Vreau suflete, să mă dezbar de tine
și să trăiesc ca pomii de pe vale,
cu flori în locul gândurilor tale
o viață fără rău și fără bine
Departe într-o pădure de la munte
când păsările toate-or face haz
să mă trezesc cu soarele pe frunte
și lacrimile cerului pe-obraz.
***
Ajunsă în 2021 la cea de-a V-a ediție, școala de arhitectură rurală, design și antropologie organizată de Asociația MAIE a avut loc între 22 august și 4 septembrie în comunele Balta și Ponoarele.
Au participat elevi și liceeni de pe plan local, alături de studenți veniți din alte zone ale țării interesați să descopere istoriile locale și comunitățile din această regiune și să experimenteze moduri prin care pot contribui la dezvoltarea locală, prin creativitate și inovație puse la lucru în contextul unui vast patrimoniu natural și cultural de care se bucură aceste comunități.
Ediția cu numărul cinci a propus o cercetare de teren care s-a concluzionat cu o expoziție fotografică, precum și definirea design-ului obiectelor de mobilier și amenajarea spațiului central al Ogoiului, fosta primărie din Balta aflată în proces de restaurare cu prilejul edițiilor școlii de vară organizate de Asociația MAIE în Geoparcul Platoul Mehedinți.
Despre proiect: www.arhitectura-gpmh.ro
Ediția a V-a a școlii de vară „Arhitectura tradițională în Geoparcul Platoul Mehedinți”, la care au participat în 2021 autorii materialului, face parte din „Ogoi – loc bun de adunare”, un proiect inițiat de Asociația MAIE și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul este derulat în parteneriat cu: Designers Thinkers Makers, Asociația pentru turism Mehedințiul de sub munte, Direcția Administrarea Geoparcului Platoul Mehedinți din cadrul Consiliului Județean Mehedinți și cu Primăria Comunei Balta. Parteneri media: București FM, Citatepedia, Gala Societății Civile, Modernism.ro, Munteanu, Revista Zeppelin. Mulțumiri: Pensiunea Maria Elena din Ponoarele, RTS - Radioteleviziunea Severin, johncristea.ro.