Ce îți dorești de la acest interviu?
D.C.: Cel mai mult să evit să fiu percepută ca o prințesă care livrează clișee. Îmi doresc ca acest interviu să se adreseze oamenilor care împărtășesc aceleași pasiuni ca mine: dragostea pentru animale, compasiune pentru animalele abandonate, fără stăpân...
Care este calitatea ta care iese în evidență?
D.C.: Aș fi spus fără să gândesc loialitatea, dar ca să evaluezi corect această calitate trebuie să te raportezi și la cei față de care esti loial... deci cel mai sigur răspuns ar fi anduranța pentru că nu depinde în niciun fel de alții. Sunt sporturi de echipă pe care le urmăresc cu interes, de departe fotbalul fiind preferatul meu, însă daca ar fi (fost) să practic vreunul aș fi ales cu siguranță un sport individual pentru că întotdeauna mi-a plăcut să răspund doar de greșelile mele.
Acest răspuns îmi dă ocazia perfectă pentru următoarea întrebare: ROLDA nu este definită de un efort de echipă?
D.C.: Este o întrebare la care trebuie să mă gândesc bine ce răspund. :-) ROLDA este pasiunea, slăbiciunea, viața mea. Un timp am încercat să cred că le pot face singură pe toate. Atunci când primești în echipă oameni noi trebuie să îți lași deoparte prejudecățile cu privire la dezamăgirile din trecut, să ai puterea să încerci din nou și până la urmă să lași oameni total necunoscuți să invadeze intimitatea pe care o prețuiești și să crezi ca ei vor să te ajute să îți aducă visul mai aproape.
Cu siguranță ceea ce este ROLDA astăzi este efortul comun și susținut al unei echipe răspândite în toate colțurile lumii. O să fie greu de crezut, dar mulți dintre membrii echipei nu s-au întâlnit față în față niciodată... ceea ce dovedește că pasiunea comună pentru animale surmontează dificultățile unui job atât de special și diferit.
De ce ROLDA este promovată discret în România?
D.C.: Întrebările mai ușoare urmează? Experiența m-a învățat că imediat ce începi să devii cunoscut, atragi după tine valuri de agresivitate și invidie. Am trecut prin această experiență cu ani în urmă când nici nu aș putea spune că eram foarte cunoscută, dar probabil începusem să fac ROLDA remarcată. Știu că plătești un preț când devii cunoscut, dar am încercat, încă încerc, să aleg cât mai bine momentul când sunt dispusă să achit nota de plată.
De curând ROLDA a început un proiect în România și am considerat oportun să mă adresez și românilor cărora le pasă de ceea ce facem. Primul pas a fost făcut când am lansat un site în limba română.
Vă adresați iubitorilor de animale din România abia acum, însă existați din 2002?
D.C.: Da și nu. În prezent, încercăm ca mesajul nostru să ajungă la cât mai mulți români interesați de ceea ce facem însă, încă de la început existam pentru români. Animalele pe care le ajutăm nu există într-un vid creat special pentru ele de cineva necunoscut. Sunt aceleași animale despre care unii se plâng că fac zgomot/latră noaptea, că pot transmite boli sau că sunt agresive. Atunci când le ajutăm, implicit ajutăm și comunitatea din care acestea fac parte. Am început să ajutăm animalele abanadonate și rănite din Galați încă din 1998-1999. Am înregistrat ROLDA ca ONG în 2006.
Cu ce este ROLDA diferită de alte organizații cu obiect de activitate similar?
D.C.: La ROLDA, noi nu minimalizăm eforturile altor activiști și nici nu vrem să ne ridicăm singuri statuie. ROLDA a fost creată de români pentru nevoile reale ale comunității românești. Nu suntem desprinși de pe Animal Planet pentru ca nu avem cum în realitatea în care trăim. Nu copiem adăposturi luxoase pentru că nu avem cu ce. Viziunea noastră la începutul anilor 2000 a fost să ajutăm animalele fără a fi ostentativi, fără a-i disprețui pe cei care nu sunt de acord cu noi, însă cerând pedepse împotriva celor care abuzează animalele - neținând cont dacă abuzatorul este un om fără adăpost sau o mare corporație blindată de principii pe hârtie. Încercând să ajutăm animalele fără stăpân, având empatie și pentru problemele comunității locale, era greu să ignorăm problemele financiare din România, unde puțini își permit să achite costuri veterinare ridicate. Din acest motiv, nu ne-am adresat românilor cerând donații, ci străinilor și treptat ne-am creat o rețea de colaboratori permanenți pe trei continente. Interesant este că, la puțini ani după, din ce în ce mai mulți români au urmat rețeta noastră de succes și au căutat sprijin la parteneri străini.
ROLDA nu are colaboratori în România?
D.C.: Colaborăm cu un partener corporate pe plan local și avem câțiva sponsori și donatori privați români. Nu de mult timp, colaborez cu o echipă de români de care sunt foarte mândră și sunt foarte plăcut impresionată, nu doar datorită calităților lor, dar și de omenia și generozitatea de care au dat dovadă, de exemplu în perioada în care donațiile au mers mai rău, mulți au renunțat la plată parțial sau complet. Generozitatea și bunătatea nu țin de poziția geografică sau de ceea ce scrie în pașaport.
Despre partenerul corporate ne poți spune ceva?
D.C.: Colaborarea cu această corporație este ca o poveste de dragoste cu năbădăi. În spatele oricărei companii, indiferent cum se numește, sunt oameni și comportamentul acestora până la urmă o definesc. Colaborarea noastră care datează din 2007, a avut urcușuri și coborâșuri generate de oamenii care au luat deciziile cu privire la acest proiect. Este de remarcat, atât faptul că am salvat datorită ajutorului lor mii de câini, cât și că ne-am luptat trei ani în instanță și am ajuns până la Înalta Curte de Casație și Justiție să cerem dreptate pentru câinii aflați în pericol.
Cum este lumea protecției animalelor?
D.C.: Protecția animalelor este pentru unii un hobby, o pasiune, iar pentru cei care administrează adăposturi, prestează servicii sociale ar trebui să fie un business. Trebuie să existe seriozitate, responsabilitate și un plan de lucru bine pus la punct ca pentru orice altă afacere. De foarte mulți ani, sectorul non-profit este listat printre alte activități economice, iar în multe țări este un sector foarte puternic.
De unde ai învățat cum să construiești un adăpost și cum să conduci acest tip de activitate? Ai participat la conferințe?
D.C.: În zilele noastre, când ai la dispoziție internetul cu toate resursele la îndemână, nu este necesar să participi la conferințe pentru a găsi informația de care ai nevoie. Conferințele la care am participat, din fericire puține la număr, sunt mai mult un prilej de reîntâlnire a reprezentanților organizațiilor și nicidecum un loc din care poți învăța lucruri de un real folos. Spun acest lucru pentru că micile secrete de succes ale unor organizații evident că nu vor fi devoalate în cadrul unor conferințe unde participă și concurența. Există un schimb de informații, dar insuficient pentru a ajuta pe cineva să devină cu adevărat de succes. În plus, puține lucruri din ceea ce afli că se întâmplă în Statele Unite sau Anglia le poți aplica în viața de zi cu zi în România, având în vedere diferențele majore dintre țări. Cele mai interesante mi s-au părut conferințele din Statele Unite, unde înțelegi amploarea industriei legate de animalele de companie, protecția animalelor etc.
Ai regretat la un moment dat că te-ai înhămat la acest proiect care practic ți-a absorbit toată viața?
D.C.: Nu. Ar fi trist să îți regreți propria viață și acest lucru nu se referă doar la job, viața de zi cu zi... dar mai ales dacă și faci lucrurile cu pasiune, nu ai cum să regreți. Am fost dezamagită, furioasă, neputincioasă, da.
Ce lucruri ai sacrificat pentru ROLDA și care sunt cele mai mari realizări cu ROLDA?
D.C.: Nu le-aș putea numi sacrificii ...dar uneori mai ales când nu ies lucrurile cât de rapid sau cât de bine vreau, mă gândesc la timpul în care aș fi putut sta mai mult cu cei dragi, inclusiv cu câinii mei, mai ales cei pe care nu îi mai am. Cea mai mare realizare este că am rezistat în anii aceștia, că am văzut ROLDA cum tot crește și că am câștigat împotriva Combinatului procesul. Bine, colateral că n-am luat-o complet razna cu adăpostul mare care este un colos din punct de vedere financiar, emoțional și logistic.
Ai vreo slăbiciune pentru un anumit tip de căței?
D.C.: Nu, însă sunt unii care nu intră într-o anume categorie sau tipar indiferent cum i-ai selecta: pe culori, forme, rase, etc.... sunt unii, câteodată de care mă atașez mai mult, deși mă lupt să nu fac asta. Pe toți încerc să îi văd la fel, fără preferințe, fără un atașament emoțional suplimentar, dar omul este subiectiv. Cine spune că e imparțial, minte. Toți avem preferințe și "ținem partea" cuiva. Cred că aș putea spune că imi plac câinii de talie mare, pentru că se cred pui și se comportă haios.
Care a fost cel mai dureros lucru cu care te-ai confruntat la ROLDA?
D.C.: Oamenii - de la foști colaboratori care m-au dezamăgit la foști parteneri care ne-au trădat... oameni pe care i-am ajutat și ne-au înjunghiat pe la spate. Oamenii. Și doare, nu că am așteptări de la ei, doare prostia mea și că le-am dat ocazia să facă acest lucru. Suferința câinilor este cumplită, de fiecare dată când cred că mai rău de atât nu pot vedea, am o surpriză.
Te-ai gândit vreodată că nu mai poți, nu mai reziști și că ai putea renunța sau lua o pauză?
D.C.: Da. E greu să traiesc cu mine zi de zi. Dar orice fac, încerc să nu îmi fie rușine de mine a doua zi... toți facem greșeli, dar trebuie să existe o limită pe care conștiința mea să o accepte, să pot trăi cu mine mai departe. De principiu, eu nu renunț. Le câștigi respectul oamenilor făcând, nu zicând. De exemplu, Mary a noastră din USA lucrează pentru noi ca profesionist, adică ia salariu, prestează, nu cred că iubește animalele în mod deosebit, nu oricum ca salvatorii de animale... Fiind și pensionară, mă privea la început ca pe ceva tânăr și exotic, din România... știi ce vreau să spun. Nu prea comunicam bine, nu prea primea ideile mele bine sau în momentele când mă înfuriam... cred că am avut de câteva ori probleme serioase... cred că a și vrut să renunțe de vreo două ori. Treptat, cred ca a înteles ce e cu mine și abia anul acesta la un post de al meu pe Facebook despre cum nu renunț... a scris ceva de genul “Da, tu ești omul care nu renunță niciodată”... și acest lucru m-a uns pe suflet.