Ionuț Oprea a pornit în 2013 un mic proiect: formarea unei trupe de teatru cu câțiva elevi de la școala nr. 136 din Ferentari. La scurt timp i s-a alăturat Mădălina Dorobanțu și au mers mai departe.

În anii care au urmat, prin atelierele de teatru și mentoratele construite de aceștia au trecut sute de copii și adolescenți. “Unii dintre ei cu niște povești de viață de coșmar, trecuți prin traume care nu pot fi descrise, care nu doar că nu și-au pierdut mințile sau au căzut în disperare, dar au puterea să lupte, să își dorească să fie mai buni, să te lovească în plex cu autoironie și umor, să transforme banalitatea răului trăit în obiect de artă”, spune Ionuț Oprea. 

În timp au luat naștere trupa PlayHood și Studiourile Ferentari. Am aflat de PlayHood acum câțiva ani, aveam câțiva prieteni care mergeau mai mereu acolo, la repetiții sau întâlniri care la vremea aceea se țineau acasă la Ionuț și Mădălina. Într-o zi m-au invitat și pe mine, poate o sa îmi placă, poate intru în trupă. Și așa am ajuns la câteva dintre repetiții, unde mi se părea ceva de necrezut să stau lângă niște oameni așa talentați și să văd ce se întâmplă în spatele spectacolelor. Eram rușinoasă, nu aveam curaj sau încredere în mine, eram convinsă că nu aș putea sa fac așa ceva niciodată. Însă, într-o zi, am primit un text în mână, mi s-a spus doar să citesc și am fost apreciată pentru atât. Încet, în timp, am învățat să fiu curajoasă, să am încredere în mine și colegii mei, să exprim emoții și să intru în personaj. Apoi să trec prin repetiții și joc pe scenă.

Am văzut atât din afară, cât și din interior munca unor oameni speciali, iar azi vreau să vă fac cunoștință cu unul dintre fondatorii PlayHood, Ionuț Oprea. În continuare un interviu despre munca lui pentru tineri printre care mă număr. 

Interviu realizat de Anca Văleanu
 
Anca Văleanu (A.V.): Cum a fost receptată prima piesă, „Povestiri din curtea școlii”, jucată la Ideo Ideis?
 
Ionuț Oprea (I.O.): Rasismul, violența, mamele minore și smardoiala locală au scurs lacrimi de râs dar și de plâns pe pomeții spectatorilor noștri, motiv pentru care am decis să mergem mai departe, să încercăm să fim mai mult decât o trupă de teatru: poate un spațiu de ascultare, de comunicare, de vindecare. 
 
(A.V.): Cum îi influențează pe tineri un proiect precum PlayHood? Cât de important este să aibă acces la așa ceva?
 
(I.O.): Prin atelierele de teatru și mentorate au trecut sute de copii și adolescenți, unii dintre ei cu niște povești de viață de coșmar, trecuți prin traume care nu pot fi descrise, care nu doar că nu și-au pierdut mințile sau au căzut în disperare dar au puterea să lupte, să își dorească să fie mai buni, să te lovească în plex cu autoironie și umor, să transforme banalitatea răului trăit, în obiect de artă. Alții au reușit, și-au făcut trupe de muzică, colaborează cu artiști și producători cunoscuți, îi mai văd la televizor, pe covoarele de la Cannes, pe YouTube sau mai citesc despre ei prin presă. 
 
Nu știu ce a însemnat PlayHood pentru toți și pe unii n-am curajul să-i întreb. Zilele astea am vorbit la telefon cu D., un băiat de 20 de ani, care în 2016 era aplaudat în picioare la Ideo Ideis, de către oameni de teatru profesioniști și o generație de tineri. A jucat în „Povestiri din curtea școlii” rolul unui spărgător de magazin din filmele cu proști. Râdeam la fiecare repetiție cu lacrimi. Acum e la închisoare, din 2018. După Ideo, n-a mai avut vreme de teatru, a trebuit să facă bani și a intrat în anturaje dubioase. Mă sună mereu și îmi zice că e cuminte, că și-a învățat lecția. Că vrea să iasă, ca s-o ia de la zero. Mă întreabă dacă cred că aș mai avea un loc pentru el în PlayHood atunci când iese, că a mai făcut niște cursuri și înțelege altfel prin ce a trecut atunci. Îmi mulțumește că vreau să stau de vorbă cu el și zice că asta îl ajută mult. “E bine domnu’, c-am intrat aici. E mai bine, că altfel cine știe pe unde ajungeam”. Unii ar putea întreba “unde s-ajungi vere, mai rău ca la pușcărie”? Le răspund eu, că pe unii puști cu care am lucrat nu mai pot să-i întreb ce înseamnă PlayHood pentru ei, pentru că nu mai sunt pe lumea asta sau sunt în lumea lor, pierduți între două doze. 
 
Eu și partenera mea, Mădălina Dorobanțu lucrăm cu copii de 10-18 ani care nu mai merg la școală de ani de zile, nu știu să citească sau să-și scrie numele, umblă pe străzi toată ziua, bagă câte 4-5 energizante cu un leu cincizeci, fentează foamea și timpul, adorm într-o dimineață copii și se trezesc într-o după-amiază derbedei. Pentru unii, singurul prilej de întâlnire cu o formă de educație, cu literele, sau cu un spațiu comod în care să gândească, este PlayHood.
 
(A.V.): Cum vă descurcați financiar, mai ales în vremuri de pandemie?
 
(I.O.): Astăzi, PlayHood repetă la Studiourile Ferentari, un spațiu de vis, croit pe măsura nevoilor trupei și făurit cu ajutorul fabuloaselor Melania Medeleanu și Luciana Zaharia, de la Asociația Zi de Bine. E un spațiu comercial într-un bloc din Ferentari pe care l-am transformat cu ajutorul acestor doamne divinissime, într-un paradis creativ. Aici repetăm pentru proiecte de teatru și film, facem ateliere de fotografie, înregistrăm piese de rap, filmăm clipuri și uneori mâncăm PIZZA! Primim mereu donații de la oameni de bine din industriile creative, unelte, instrumente de cântat, laptopuri, tablete, shaorme cu de toate! Familiile și prietenii noștri din copilărie, din teatru și din tot felul de anturaje sunt donatori recurenți, spectatori nelipsiți și susținători eterni. E cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla, un vis devenit realitate, un loc de joacă și învățare pentru zeci de tineri din cartier. 
 
Toate bune și frumoase... nu chiar, pentru că lacătul se închide puțin câte puțin în fiecare lună. Bugetul pentru chirie este pe terminate și ne gândim că SF-ul din viețile noastre o să fie un horror, atunci când se-ncuie lacătul de tot și n-o să mai avem acest sediu minunat. Facem mereu campanii de fundraising dar nu e destul. Sperăm să găsim un sponsor care să ne ajute pe termen lung cu aceste costuri și suntem siguri că dacă-l găsim, acest confort psihic ne va face și mai buni.
 
(A.V.): Ai avut parte și de voci rele, de descurajări sau de derapaje rasiste din partea celor cu care ați interacționat? 
 
(I.O.): Asa e viața-n Ferentari: una caldă, două reci, mai un premiu, mai o critică, un comentariu răutăcios, un rasism de control, viață. Încerc să țin cont și de reacțiile negative, că uneori sunt justificate. Mă încremenesc pe moment lipsa de încredere și empatie care vin chiar din comunitatea noastră, sau din anturajul nostru apropiat. Încerc să comunic cât se poate de calm și responsabil, dar uneori nu există consens. Per total sunt optimist, pentru că sunt înconjurat de oameni mult mai buni decât mine, în general femei, care mă țin în picioare și-mi dau sfaturi care contracarează instinctele mele de cimpanzeu. 
 
(A.V.): Ce plănuiți pentru viitor?
 
(I.O.): În viitor, sper că PlayHood și Studiourile Ferentari nu vor mai avea nevoie de mine, că proiectele vor fi gestionate exclusiv de către fete și băieți din cartier, care vor spune povești de nespus. Văd deja câteva tinere capabile să preia mare parte din responsabilități. În ceea ce mă privește, mă văd în viitor într-o curte plină cu familie și tineret, undeva prin Ferentari, întorcând niște grătare cu mititei și pastramă și depănând povești și amintiri de pe vremea când PlayHood și SF aveau sediu doar în București.
 
***
Interviul de față a apărut în urma proiectului “Avdives, khetanes” (trad. „Astăzi, împreună”), derulat de Fundația Amfiteatru, unde adolescenți și tineri creativi, care au crescut în cartierul bucureștean Ferentari, scriu articole despre cultura romă. 

„Avdives, khetanes” are ca scop consolidarea creșterii incluziunii și dezvoltarea premiselor pentru o calitate mai bună a vieții pentru copii de etnie romă din comuna Belin, județul Covasna și zona urbană marginalizată Ferentari.