Pasiune pentru educația timpurie - un interviu cu Diana Cocioabă, profesoară la Școala Nr. 2 din Ferentari.

Diana Georgiana Cocioabă (D.G.C): Povestea care mă leagă astăzi de Școala Gimnazială nr. 2 se poate relata printr-o singură expresie: încurcate sunt căile vieții! Eu m-am născut și crescut în Vâlcea și, ca orice alt tânăr proaspăt venit în București, nu cunoști foarte bine orașul. În urmă cu patru ani, aflată în postura de a-mi alege școala în care urma să-mi desfășor activitatea didactică, am încurcat sectoarele capitalei. Denumirile asemănătoare pe care le aveau două instituții școlare m-au transpus într-o situație similară celei în care vrei să ajungi la Ploiești, dar te urci în trenul de Pitești. Cunoștințele mele despre cartierul Ferentari erau de la minime la total haotice. Singura dată când auzisem de acest cartier fusese la știri, iar informațiile nu păreau deloc favorabile pentru un profesor tânăr mutat recent în capitală.

A.V.: Cum anume diferă Școala Nr. 2 de orice altă școală din cartiere mai dezvoltate ale Bucureștiului? Care credeți că sunt problemele specifice cu care se confruntă un profesor/educator din Ferentari?

D.G.C.: După toate gândurile și părerile oamenilor din jur, care-mi spuneau să nu merg într-o asemenea zonă, mi-am luat inima în dinți și am tratat situația ca pe o menire, ca și cum acolo trebuia să profesez în acel moment al vieții. Prima imagine cu școala, pe care și acum o am foarte clar întipărită în minte, este reprezentată de parterul ei. Chiar după primii pași am avut un șoc, pereții erau împânziți de fotografii ale elevilor din zeci de proiecte și activități, diplome de tot felul care parcă susțineau tot cartierul și-l făceau să pară un loc al geniilor, poate prea puțin descoperite. Trofeele și cupele aveau și ele un loc de cinste, erau bine păstrate și îngrijite. În așteptarea viitorilor colegi am citit, într-o notă de mândrie, imnul școlii, inscripționat și el pe un petic de perete, compus de copiii din cartier, elevi sau alumni ai Școlii 2. Dacă ar trebui să diferențiez școala mea de oricare alta, aș folosi chiar un vers al acestui imn și aș spune și eu că Proverbul se păstrează și la noi, omul sfințește locul în Școala 2.

Aici se întâmplă un lucru rar întâlnit în școli din alte cartiere, aici se găsesc oameni simpli, care-și oferă nu doar priceperea, ci și sufletul pentru a fi aproape de copii, de nevoile lor aparte, și care, împreună cu ei, construiesc o imagine mai frumoasă, mai călduroasă a cartierului. Este locul în care alegem să ne încărcăm cu pozitivitatea frumosului din jur și în același timp să luptăm cu greutățile specifice zonei.

Adevărul este că ele există și nu sunt chiar într-un număr mic, de la probleme referitoare la statutul social vulnerabil al familiilor, la educația precară a părinților, până la greutățile întâmpinate din pricina minorităților etnice prezente în zonă și a etichetelor pe care societatea, în general, le atribuie locuitorilor. Sigur, toate acestea nu vin în favoarea echilibrului socio- emoțional al copiilor, ba chiar, de cele mai multe ori, împiedică dezvoltarea benefică a acestora. Tot din aceste considerente, rata de absenteism și abandon școlar este mai crescută în această zonă. Dacă ar fi să ierarhizez aceste dificultăți, aș pune pe primul loc, cu siguranță, modul în care copiii se luptă, mult prea devreme, cu greutăți care ar trebui cunoscute doar de către adulți.


A.V.: Care este relația pe care o aveți cu copiii? Lucrați pe modelul încrederii și egalității reciproce la clasă sau pe cel al autorității didactice?

Nu degeaba i-am numit eu genii nedescoperite. Copiii din Ferentari au un potențial uriaș de a reuși în viață, atât personal, cât și profesional. De multe ori, ei uimesc cu trăsături înnăscute de inteligență. Un exemplu ar fi copiii care învață să citească singuri, unii nici măcar de pe o carte sau îndemnați de părinți. Curiozitatea lor în primii ani de viață este foarte activă, mai ales pentru alte culturi sau pentru stilul de viață al altor oameni din aceeași țară. Din păcate, foarte multe dintre acestea se pierd din cauza exemplelor negative la care sunt expuși, anturajul de care se înconjoară și din care foarte mulți ajung să facă parte, în adolescență sau mai târziu.
Mentalitatea oamenilor din zonă este un alt factor pe care l-am remarcat de-a lungul timpului. Copiilor le sunt tăiate aripile înainte de a zbura pentru prima oară. Foarte mulți părinți se complac în situația în care se află, lasă greutățile pe umerii copiilor sau le insuflă ideea că se poate trăi și așa. De aceea, foarte multe dintre aceste mici genii, cel mai probabil, nu vor putea fi descoperite vreodată, se pierd pe drumul lor către împlinire.

Relația mea cu elevii este una bazată pe încredere și respect reciproc. Nu am impus vreodată unui copil respectul, ci l-am câștigat treptat, la fel și ei. Le vorbesc foarte mult despre aceste principii, de aceea la noi în clasă nu există reguli, în schimb avem valori pe care le respectăm. În ceea ce privește egalitatea, le-am transmis întotdeauna ideea că este în regulă să greșim, chiar și noi adulții o facem. Pentru a deveni asumați și responsabili este nevoie să recunoaștem când greșim, iar profesorii nu sunt nici ei atotștiutori. De aceea, îmi îndemn elevii să-mi atragă atenția, într-un mod calm și respectuos, atunci când greșesc, așa cum o fac și eu cu ei de altfel.


A.V.:Ce cursuri predați la școală?

D.G.C: Fiind profesor pentru învățământul primar, transmit mai departe o multitudine de idei, concepte și experiențe dintr-o gamă largă de domenii. Astfel, alături de elevii mei, călătorim în lumea fantastică a basmelor și a scrierii corecte, apoi în cea logică și rațională a matematicii, ne delectăm cu artă și muzică sau chiar descoperim, prin știință, misterele neștiute ale lumii. Predarea unui profesor pentru învățământul primar cuprinde aproape toate disciplinele pe care le studiază un copil în intervalul de vârstă 6-10 ani.


A.V.: În ce ateliere extracurriculare sunteți implicată și care este (dacă există vreuna) funcția lor în contextul mai larg al educației curriculare? Le priviți ca pe niște procese complementare? Cum anume lucrați metodologic la clasă și cum o faceți în timpul atelierelor?

D.G.C.: În era tehnologiei, activitățile extracurriculare pe care le desfășor cu elevii sunt construite sub forma unor ateliere de creație, cercetare sau experimentare și pun un accent deosebit pe viața practică. Acolo unde programa școlară permite, chiar și orele de curs se transformă în ateliere. Acestea sporesc atenția și creativitatea elevilor, îi îndrumă spre colaborare și acceptare, le provoacă trupul, mintea și sufletul pentru a crea un obiect personalizat, spre exemplu, a cărui valoare este estimată în numărul de idei și sentimente pe care le-au trăit elevii în timpul construcției.

Astfel, educația artistică a elevului se îmbină cu educația moral-civică, modelând trupurile, sufletele și mintea elevilor prin puterea artei. De asemenea, vor ajuta la dezvoltarea armonioasă a personalității copilului, prin setarea unui mediu educațional ce va promova învățarea prin descoperire și prin socializare, și va eficientiza construirea unui grup socio-cultural prin aderarea la valori și norme comune. Privite ca activități extracurriculare, atelierele sunt procese complementare în activitatea didactică, reprezentând o ieșire din rutina de învățare. Ele implică experimentarea unor situații altfel decât cele parcurse, zi de zi, în clasă.


A.V.: Bănuiesc că o relație apropiată cu copiii reprezintă o garanție a implicării lor. Cum îi faceți să conștientizeze scopul pentru care vă aflați acolo, în fața lor? Cum credeți că vă percep? I-ați întrebat?

D.G.C.: Întotdeauna am considerat că principala modalitate de a menține copiii implicați în procesul educativ este relația dintre ei și profesor. Nu este suficient să le verbalizez importanța pe care o deține educația și, implicit, școala în viața lor. Pentru a le dezvolta motivația intrinsecă, urmez o serie de pași, în principal bazați pe legătura dintre ceea ce învață la școală și situațiile de viață în care ei vor putea aplica toate aceste cunoștințe. Copiii întreabă adesea care este menirea problemelor matematice... și este normal!

În era digitalizării, unde ne aflăm la un click distanță de orice rezultat al unui calcul, este dificil să-l faci pe copil să înțeleagă de ce este important să rezolvare calcule pe hârtie. Încerc să le explic procesele psihice implicate în crearea unui plan de rezolvare și cum acestea, odată dezvoltate, îi ajută să rezolve probleme din viața de zi cu zi, cum ar fi renovarea propriului dormitor.

De foarte multe ori, folosesc ca suport exemple reale pe care ei le întâlnesc zilnic, sau chiar experiențe personale, pentru a-i transpune cu totul în fața faptului împlinit. Feed-back-ul lecțiilor este la ordinea zilei în clasa noastră, copiii propun activități pe care și-ar dori să le realizeze, dar și idei pentru desfășurarea orelor de curs.

Interesul meu față de cum se simt, dar și în ce măsură înțeleg ceea ce lucrăm este permanent. Suntem un tot unitar, iar scopul nostru este de a ne ajuta reciproc să evoluăm. În afara relației profesor–elev, între noi s-a creat o legătură aparte, mai puternică decât o simplă prietenie, una de susținere. Îmi doresc ca ei să găsească în mine o barcă de plutire atunci când valurile sunt prea mari, când simt că este mai mult decât pot duce în acel moment.


A.V.: Care sunt reprezentările copiilor despre ei înșiși? Își asumă ei, de pildă, că sunt etnici romi? Și dacă da, cum anume o fac, cum o exprimă? Cum „lucrați” la ceea ce înțeleg ei prin identitate?

D.G.C: Copiii din acest cartier sunt la fel ca orice alți copii din întreaga lume și, sigur, diferiți, fiecare în modul lui. În ceea ce privește asumarea etniei, unii dintre ei o prezintă cu mândrie și fericire în suflet, pentru ceea ce înseamnă cultura lor, frumusețea tradițiilor și a portului, alții sunt mai rezervați. Poate din cauza lipsei de contact cu tot ceea ce presupune etnia din care fac parte, poate din frica de a nu fi judecați de ceilalți sau, pur și simplu, nu dau foarte mare importanță acestei informații despre ei înșiși.

Prin modul în care îi educăm, le transmitem ideea de a fi ei înșiși, iar asta vine din modul în care se oglindește fiecare în sinea lui. Inteligența emoțională joacă și ea un rol extrem de important, iar aceasta reprezintă una dintre cele mai dificile laturi ale educației în ceea ce privește dezvoltarea unei stime de sine și a unei identități. Ceea ce cu siguranță fac, este să fie empatici. Ei înțeleg că mai presus de cetățenia sau etnia care-i reprezintă este ceea ce dovedesc prin fapte.


A.V.: Care este relația pe care o aveți cu părinții acestor elevi? Îi priviți ca pe niște parteneri sau ca pe niște obstacole de surmontat? Care a fost experiența de până acum?

D.G.C: Părinții elevilor noștri sunt și ei diferiți. De-a lungul timpului, am avut contact direct cu tot felul de familii din această zonă. Sunt părinți care înțeleg și acceptă mai mult rolul pe care-l joacă educația în viața propriilor copii, dar și părinți care nu pun foarte mare accent. Până acum, nu am întâlnit părinți care să nu dorească să creeze o relație școală–familie.

Pe de altă parte, este destul de dificil să lucrăm cu familiile dezorganizate, în care părinții nu se interesează foarte mult de viața școlară a copiilor, însă facem toate eforturile pentru a-i ține conectați cu noi. În cele mai multe cazuri, rezolvarea acestor dificultăți se află chiar în centrul acestei relații, și este copilul. Am avut cazuri în care cei mici voiau să fie prezenți la ore, în ciuda faptului că părintele poate nu voia să-l aducă la școală în acea zi, din diverse motive, nu legate de starea copilului.

Aceste situații sunt destul de prezente, mai ales la clasele mici, unde copiii trebuie însoțiți de adulți, în drumul lor spre școală. În schimb, sunt și părinți implicați în viața școlară, care fac tot posibilul pentru a fi partenerii noștri de nădejde. Părinți care au înțeles, poate din propria experiență, uneori, că fără școală nu există un viitor mai bun.


A.V.: Cât de mare este grupul-țintă cu care lucrați în cadrul atelierelor extracurriculare? Ce alte caracteristici ale grupului ne mai puteți semnala?

D.G.C.: În prezent, în Școala 2 se află în desfășurare proiectul Avdives, Khetanes!, având un număr de 33 de elevi care participă activ la activitățile realizate în cadrul acestuia. Aceștia fac parte din clase diferite, având vârste ce variază între 9 și 13 ani. Datorită acestor diferențe, pe lângă câștigurile pe care le au în plan de dezvoltare personală, aceștia au ocazia de a învăța unii de la ceilalți, având personalități extrem de diferite. Au găsit o cale de adaptare, construind un grup frumos de copii care învață și se dezvoltă împreună, exact ca o familie. Sunt foarte dornici să participe la activități, ba chiar își doresc mai multe. De asemenea, le povestesc colegilor încântarea, așadar tot mai mulți copii și-au exprimat dorința de a participa și ei la astfel de proiecte în viitor.


A.V.: Ce planuri de viitor aveți? V-ați propus și dezvoltarea altor abilități și/sau comportamente ale copiilor?

D.G.C.: În ceea ce-mi privește elevii, pe viitor aș vrea să dezvolt, la cererea lor, activități îndreptate către piața financiară ne-bancară și antreprenoriat, robotică, dar și o serie de arts&crafts–meșteșuguri românești. Atâția copii, atâtea interese pe care le putem susține și încuraja. Pe lângă abilități, extrem de important este și comportamentul copiilor. În viitor, aș vrea să insist și mai mult pe insuflarea empatiei, pe care o consider baza unei personalități armonioase, atât pentru copilul de astăzi, cât și pentru adultul de mâine.


A.V.: În final, ce ne puteți spune despre șansele acestor copii la dezvoltare personală și o viață mai bună? Este educația „calea regală” către ieșirea din mizeria socială? Cum vă păstrați optimismul și cum reușiți să depășiți dificultățile de care vă loviți în activitatea pedagogică?

D.G.C.: Tot timpul am considerat educația ca fiind rampa de acces către o viață mai bună. Este adevărat că, tot mai des, societatea promovează contrariul și înnegrește valori, însă aceasta reprezintă, încă, șansa multor oameni de a-și depăși condiția, uneori aceasta îmbrăcând forma unei granițe a locului în care ne-am născut și pe care nu l-am ales noi înșine ca mediu de dezvoltare.

În acest mod, încerc să-i inspir pe cei mici să aleagă calea către un trai mai bun. Cel mai dificil este să-i fac să înțeleagă că viața poate fi și altfel, că strada pe care locuim poate fi mai curată și că putem ieși fără frică la ora zece din casă. Acesta este un subiect foarte sensibil pentru familiile din zonă, mai ales pentru cele care au copii minori.

La un moment dat, un copil m-a întrebat de ce lângă scara blocului sunt foarte multe ace... Foarte mulți oameni se feresc de acest subiect, însă doar pentru că nu vor să-l accepte, nu înseamnă că el nu există. Aici se întâmplă foarte multe lucruri care nu ar trebui să se întâmple, lucruri care ridică o barieră între ceea ce promovează școala și ceea ce trăiesc efectiv copiii.


A.V.: Dacă ar fi să condensați un mesaj de viață pentru acești tineri, o frază care să-i ghideze în aventura lor existențială, ce le-ați spune?

D.G.C.: Copiii din Ferentari sunt cu adevărat eroi! Ei reușesc să vadă razele soarelui în tot griul care cuprinde străzile alăturate. Mă bucură ideea în care un adult de succes este o persoană care a avut o copilărie fericită, iar mare parte din copilărie se trăiește la școală. Pentru a cuprinde întregul mesaj în doar câteva cuvinte, voi lăsa aici pentru ei următorul citat:

„Visul începe cu un profesor care crede în tine, trage de tine și te împinge la un nivel superior”. (Dan Rather)






***
Cu Diana Cocioabă a stat de vorbă Anca Văleanu în cadrul proiectului „Avdives, khetanes” (trad. „Astăzi, împreună”) desfășurat de Fundația Amfiteatru. Anca Văleanu este o tânără din Ferentari pasionată de jurnalism și descoperirea tinerilor talentați reprezentativi pentru cultura romă.

***
Adolescenți și tineri creativi, care au crescut în cartierul bucureștean Ferentari, scriu articole despre cultura romă în cadrul proiectului „Avdives, khetanes” (trad. „Astăzi, împreună”), derulat de Fundația Amfiteatru. Aceștia beneficiază de îndrumare editorială specializată. „Avdives, khetanes” are ca scop consolidarea creșterii incluziunii și dezvoltarea premiselor pentru o calitate mai bună a vieții pentru copii de etnie romă din comuna Belin, județul Covasna, și zona urbană marginalizată Ferentari (sector 5, București).