Văd bicicleta ca pe un stil de viață

 

 

 

M-am nascut la București, iar datorită serviciului tatălui meu, copilăria și adolescența mi le-am petrecut prin America Latina și Spania, locuri unde pot spune că m-am format ca adult. Am studii universitare și post universitare în economie și comunicare și am atestate de ghid turistic și de traducător. Lucrez într-o multinațională, în comunicare, iar de câteva luni sunt responsabilă de politica editorială a unei platforme muzicale și încerc pe cât posibil să promovez talentele din undergroundul românesc, indiferent de gen.

 

 

În țările în care am locuit în copilărie și adolescență se punea un accent foarte mare pe altruism, ajutorul pe care i-l putem oferi celui de lângă noi, pe voluntariat, dar și pe protecția mediului, pe componenta de ecologie, pe ce anume putem face pentru un mediu mai verde, mai curat și sănătos, în care să locuim în armonie. Îmi aduc aminte că de mică urmăream prin ziare, la radio sau televizor știri despre pădurea amazoniană, despre protestele indigenilor sau ale activiștilor de mediu și poziția guvernanților sau a autorităților. Îmi amintesc cum inițial am învățat la școală despre efectele ploilor acide - ”la gota fria” - și cum la finalul unei veri am înțeles și eu ce înseamnă un astfel de fenomen, la revenirea din vacanță. 

 

Timpul a trecut și viața m-a dus pe calea comunicării. Am lucrat în media și publicitate, trecând pe rând de la o revistă și ajungând inclusiv la o televiziune (ProTV). Ideea implicării într-un ONG a apărut la vreo câțiva ani după ce am reînceput să folosesc bicicleta și am simțit că nu e OK ce se întâmplă și că autoritățile trebuie trase de mânecă, ca să nu zic chiar la răspundere pentru lipsa unei infrastructuri sau a unor lucruri minime, de bază, dar esențiale, pentru încurajarea deplasării pe bicicletă în detrimentul folosirii mașinii.

Intâmplător, la un marș al bicicliștilor, m-am cunoscut cu Tudor Pop (actualmente deputat de București în Parlamentul României), care s-a dovedit ulterior să îmi fie chiar vecin de cartier și pe care îl știam de pe un grup de bicicliști de pe Strava și de pe Facebook.

Oameni de acțiune (hehe), am pus ideile pe hârtie și, la câteva luni după respectivul marș, am fondat Asociația HaicuBicla. Și bine am făcut.

 

 

Pe linie cu HaicuBicla, cea mai mare reușită de până acum rămâne pontonul plutitor de la Herăstrău.

La capitolul nereușite voi trece așteptările prea mari pe care le-am avut la început, atât în ceeea ce privește autoritățile, cât și cetățenii. Am învățat că trebuie să îmi calibrez așteptările respective, mai ales în ceea ce privește (ne)implicarea cetățenilor, și mi-am luat ca temă să încerc să îi fac pe ceilalți să se implice oricât de puțin, dar să se implice și să nu mai stea nepăsători.

 

 

Cred că cel mai mult o admir pe Maica Tereza. Probabil dau acest exemplu și pentru că liceul pe care l-am absolvit la Madrid ținea de Biserica Catolică, iar printre profesorii laici aveam și profesoare călugărițe aparținând ordinului Nuestra Senora de la Merced - Sisters of Mercy, dacă vreți.

 

 

De mai bine de 9 ani, de când am redescoperit mersul cu bicicleta, pot spune că văd lucrurile diferit, sunt mai atentă la detalii. Într-un fel foarte interesant, pot spune ca mi s-au deschis orizonturile și văd bicicleta ca pe un stil de viață, care include de la mersul la muncă, până la a călători prin țară sau străinătate, cărând după tine haine, mâncare, apă, un cort și sacul de dormit.

De HaicuBicla mă leagă o promisiune pe care mi-am făcut-o atunci când am luat hotărârea înființării asociației, ca membru fondator, respectiv să las ceva concret generațiilor viitoare, orașului și, sper eu, chiar țării.

Prin acțiunea „Ocolirea parcului Herăstrău în siguranță pentru pietoni, persoane cu dizabilități și bicicliști” ne-am propus să nu mai existe victime omenești în zona podului și să intrăm și noi în rândul lumii civilizate cu un pod care să poată fi folosit și de persoanele cu dizabilități, pentru ocolirea acestui parc emblemă al Capitalei, loc de promenadă pentru atât de mulți cetățeni.   

 

 

România începe să își cunoască drepturile și să treacă din etapa de spectator și comentator de Facebook la cea de persoană implicată în problemele societății, respectiv să aștearnă pe hârtie gândurile, observațiile, nemulțumirile și să le transforme din statusuri de Facebook în reclamații sau cereri către autorități.

Unul din lucrurile care trebuie să se schimbe în societate este să nu mai stăm indiferenți la lucrurile din jur pentru că nu pică nicio pară mălăiață în gura lui Nătăfleață, indiferent că suntem acasă sau am trecut de pragul ușii.