Comisia Europeana isi pune foarte serios problema oamenilor fara
adapost din statele membre, care, invocand lipsa resurselor financiare,
amana la nesfarsit rezolvarea ei.
Statistica oficiala arata ca in statele membre ale Uniunii Europene peste 3 milioane de persoane locuiesc pe strazi. Ea nu este insa de ultima ora si nu include oamenii fara adapost din fostele tari comuniste, care au aderat in 2004 si in 2007. Asadar, cifra reala totala este mai mare.
Indiferent insa de cat de la zi sunt cifrele, problema nu este atat existenta acestor defavorizati ai sortii, cat faptul ca guvernele tarilor membre nu considera rezolvarea situatiei ca figurand printre prioritati. In ceea ce priveste puterea de interventie a Comisiei Europene, aceasta este redusa ca importanta si impact. Mai mult decat sa enunte principii general valabile privitoare la dreptul cetatenilor europeni la o un trai decent, sa conceapa directii de dezoltare si sa finanteze politici menite sa reduca saracia, nu poate face. Asa ca povara si responsabilitatea eradicarii extremei saracii (pentru ca oamenii fara adapost fac parte din cea mai defavorizata categorie sociala) cade pe umerii guvernelor statelor membre. In Marea Britanie, spre exemplu, numarul celor care dorm sub cerul liber fara a isi dori acest lucru este estimat la circa 46 de mii de persoane, din care 11,6% provin din mediul rural. Numarul lor este in crestere, ca efect al exploziei preturilor locuintelor si al diminuarii sprijinului acordat de catre consiliile locale.
In fostele state comuniste din Europa centrala si de est, situatia este si mai complicata decat in UE15. Pana la caderea vechiului regim, in aceste tari nu se discuta despre oamenii fara adapost, existenta lor fiind oficial negata. Perioada de tranzitie care a urmat a dus la pauperizarea unui mare numar de persoane, concomitent cu incapacitatea guvernelor de a reforma sistemul de protectie sociala si cu explozia preturilor locuintelor. Rezultatul actiunii acestor factori este evident, multi oameni neavand unde locui, dar cuantificarea sa este dificila. In Romania, spre exemplu, problema oamenilor fara adapost nu apare pe agenda publica si, cel mai probabil, nu exista la aceasta ora o statistica exacta a numarului lor.
Statistica oficiala arata ca in statele membre ale Uniunii Europene peste 3 milioane de persoane locuiesc pe strazi. Ea nu este insa de ultima ora si nu include oamenii fara adapost din fostele tari comuniste, care au aderat in 2004 si in 2007. Asadar, cifra reala totala este mai mare.
Indiferent insa de cat de la zi sunt cifrele, problema nu este atat existenta acestor defavorizati ai sortii, cat faptul ca guvernele tarilor membre nu considera rezolvarea situatiei ca figurand printre prioritati. In ceea ce priveste puterea de interventie a Comisiei Europene, aceasta este redusa ca importanta si impact. Mai mult decat sa enunte principii general valabile privitoare la dreptul cetatenilor europeni la o un trai decent, sa conceapa directii de dezoltare si sa finanteze politici menite sa reduca saracia, nu poate face. Asa ca povara si responsabilitatea eradicarii extremei saracii (pentru ca oamenii fara adapost fac parte din cea mai defavorizata categorie sociala) cade pe umerii guvernelor statelor membre. In Marea Britanie, spre exemplu, numarul celor care dorm sub cerul liber fara a isi dori acest lucru este estimat la circa 46 de mii de persoane, din care 11,6% provin din mediul rural. Numarul lor este in crestere, ca efect al exploziei preturilor locuintelor si al diminuarii sprijinului acordat de catre consiliile locale.
In fostele state comuniste din Europa centrala si de est, situatia este si mai complicata decat in UE15. Pana la caderea vechiului regim, in aceste tari nu se discuta despre oamenii fara adapost, existenta lor fiind oficial negata. Perioada de tranzitie care a urmat a dus la pauperizarea unui mare numar de persoane, concomitent cu incapacitatea guvernelor de a reforma sistemul de protectie sociala si cu explozia preturilor locuintelor. Rezultatul actiunii acestor factori este evident, multi oameni neavand unde locui, dar cuantificarea sa este dificila. In Romania, spre exemplu, problema oamenilor fara adapost nu apare pe agenda publica si, cel mai probabil, nu exista la aceasta ora o statistica exacta a numarului lor.