DEZBATERE | Muzeul Abandonului. O incursiune istorică, psihologică și curatorială în proiect

Echipa Muzeului Abandonului a „arhivat” într-o dezbatere publică, după 9 luni de proiect, concluziile despre abandon din perspectivă 

 

 

La masa dezbaterii s-au aflat Simona Tache – psiholog și jurnalist, consultant al M.A., Daniela Boșca – Director executiv FONPC și psiholog, consultant al M.A., Ioana Călinescu – jurnalist, specialist comunicare, co-fondator M.A., Simina Bădică – istoric, specialist în istora comunismului, curator, co-fondator M.A.. Discuția a fost moderată de Oana Drăgulinescu – jurnalist, specialist comunicare, fondator M.A.

 

Simina Bădică, istoric și curator la House of European History în Bruxelles, se ocupă de multă vreme de expunerea și cercetarea comunismului și a postcomunismului din  perspectiva traumelor colective din istoria recentă a României și a Europei. Simina a oferit consultanță și a creat conceptul curatorial al proiectului Muzeul Abandonului.

 

• primul lucru pe care aș putea să îl spun ca istoric și curator în acest proiect este că subiectul copiilor instituționalizați din România lui Ceaușescu și din România postcomunistă este un subiect foarte puțin cunoscut și cercetat. Au apărut în ultimii ani câteva lucrări, dar de-abia le punem cap la cap. E aproape ca o muncă de detectiv în care avem mai degrabă un carnețel plin de întrebări decât de răspunsuri.
 

• am vrea ca prima expoziție a muzeului, la care lucrăm acum și care se cheamă Sighet. Cămin – Spital, să lase vizitatorii să înțeleagă că există în continuare foarte multe întrebări fără răspuns din punct de vedere istoric. Nu e ușor de explicat cum a fost posibilă această oroare pe care noi am văzut-o la Sighet, care nu s-a întâmplat numai la Sighet, ci în cele peste 30 de Cămine Spital din țară. 
 

• când povestești cuiva sau când îi dau dintr-o dată o greutate emoțională foarte mare, o poveste foarte greu de dus, prima noastră reacție emoțională este de respingere. E foarte greu să accepți povești dificile, ne zgândăre multe răni și atunci sarcina noastră de curator este să spunem povestea fără să mințim, fără să o îndulcim, fără să o falsificăm, dar să spunem povestea în așa fel încât să poată fi dusă.
 

• acestea sunt cele două fire roșii ale conceptului nostru curatorial în această expoziție în lucru: O să vă spunem povestea în așa fel încât să o puteți auzi și, în același timp, o să vă vorbim despre toate nedumeririle și întrebările care sunt încă rămase fără răspuns, în speranța că vom continua să lucrăm împreună să găsim acestre răspunsuri.
 

• Nu avem foarte surse oficiale, dar există o arhivă dispersată în foarte multe organizații, ONG-uri din țară, care au documentat de la începutul anilor ’90 acest fenom. De unde părea la început că nu avem nimic, că avem doar niște reportaje făcute de televiziuni occidentale în anii 90, ceea ce firește că sunt o sursă importantă, dar sunt până la urmă un reportajejurnalistice, am descoperit că vem de fapt în România o arhivă dispersată pe care noi încercăm să o aducem împreună prin digitizare, să conectăm aceste arhive și, în acest fel, să avem o imagine cât de cât mai coerentă și mai documentată despre ce a însemnat acest sistem de protecție a copilului.
 

• O a doua direcție foarte importantă care s-a conturat în această primă etapă a proiectului a fost cointeresarea, în doar câteva luni, a altor instituții muzeale și de cercetare, preocupate de istoria comunismului, care până acum au ignorat această poveste cu totul. Cum ar fi Muzeul Ororilor Comunismului sau Memorialul Gherla. Am intrat într-un fel de colaborare, ceea ce mi se pare foarte important, pentru că niciodată lucrurile nu le poate face o singură instituție, un singur om, un singur grup de oameni cu energie și dorință de a face.
 

• deja câteva obiecte găsite la Căminul Spital de la Sighet au fost incluse în colecția muzeului House of European History din Bruxelles: hăinuțe ale copiilor, jucării, care odată intrate în colecția permanentă vor ajunge în expoziții și prin ele vom putea spune această poveste pentru care nu existau artefacte până acum. 
 

• În istoria oficială a comunismului românesc, și când spun asta mă refer la Raportul de condamnare a comunismului, citit de Președintele României în 2006 și adoptat ca un fel de document oficial al statului român, în acest raport, repet, care are sute de pagini despre crimele comunismului în România nu există nici un rând despre instituționalizarea copiilor și despre acest sistem care a făcut mii de victime. 
 

• Cred că distanța este ceva relativ chiar și în profesia noastră, a istoricilor. Se vorbește cu mult mai multe nuanțe acum despre obiectivitate și subiectivitate. În momentul în care intri într-un asemenea subiect, este bine să-ți interoghezi și tu propriile traume și propria perspectivă cu care intri în acest subiect. Istoricul obiectiv de secol 19 nu mai există demult. N-a existat niciodată, dar chiar și noi am încetat să ne imaginăm că el mai există. 

• Nu mi-am imaginat nici o clipă că o să rămân distanțată și obiectivă, dar asta nu înseamnă că standardele profesionale nu ajută, totuși, să poți să deslușești povestea până la capăt, adică felul în care cauți tot timpul mai multe voci. Cauți perspective diferite despre aceeași poveste, chiar dacă este un copil care a murit din neglijență la sfârșitul anilor 70, în acest Cămin Spital. 
 

• Pentru mine e foarte important în proiectul asta să nu mai vorbim despre mame care își abandonează copiii, ci despre părinți care își abandonează copiii. Începând cu decretul 770, interzicerea avortului în România comunistă, femeile în România au devenit responsabile și vinovate de o oroare pe care nu aveau cum să și-o asume, de o oroare care le-a traumatizat și pe ele, de la copii nedoriți, la avorturile legale, la copii care au devenit orfani în urma acestor încercări ilegale de avort, la copii care au fost abandonați în spital pentru că pur și simplu nimeni nu mai avea cum să aibă grijă de ei. 
 

• Aș vrea să ne oprim din a vorbi despre mame care abandonează pentru că până la urmă au fost întotdeauna doi oameni în această poveste și chiar cred, revenind la vinovăție și la lucrurile pe care le-am menționat acum, cred că unul din motivele pentru care nu suntem în stare să vorbim foarte mult despre ce s-a întâmplat în România ceaușistă cu părinții și copiii, este și pentru că fiecare dintre noi ne simțim într-un fel vinovați. Chiar în limbajul nostru, fără să ne dăm seama, desemnăm niște vinovați și printre ei, din felul în care vorbim, aceștia ar putea fi mamele și eu aș vrea foarte mult să ne îndepărtăm puțin chiar și discursiv din această zonă.
 

• Mulți dintre părinți și-au abandonat copiii crezând că statul va ști să aibă mai multă grijă decât ei de acel copil. E un fel de neîncredere în forțele proprii, în capacitatea ta de părinte și cred că la fel se întâmplă și cu memoria, cu istoria, cu traumele noastre: le abandonăm pentru că nu credem că suntem în stare să ne ocupăm cum trebuie de ele.

 

 

Simona Tache, jurnalist și psiholog, este consultantul muzeului și a creat maniera și tonul vocii de adresare către donatorii noștri și către victimele abandonului.

 

• când oamenii se află față în față cu o durere, se tem că ar putea fi de nesuportat, că nu o vor putea duce. Doar că noi toți suntem mult mai puternici decât credem. Și ar trebui să știm asta din istoriile noastre personale. Cu toții am trecut deja prin lucruri foarte grele și, deși am crezut că n-o să le putem duce, le-am dus. Așa s-a întâmplat și cu muzeul. S-a creat o conexiune foarte puternică în echipa muzeului și apoi cu donatorii în cele două focus grupuri organizate, astfel încât un proiect greu de confruntat emoțional, a fost mai ușor de dus împreună.
 

• acum aproape un an vorbeam că am putea să îi ajutăm pe vizitatorii muzeului, pe oamenii care nu au fost instituționalizați într-un Cămin Spital, să se conecteze cu povestea pe care muzeul încearcă să o spună, vorbind despre abandonurile lor personale care nu sunt recunoscute oficial ca abandon. Am decis atunci să invităm oamenii să povestească cum s-au simțit atunci când au fost abandonați la bunici sau poate au avut un părinte dependent de alcool, un părinte cufundat într-o depresie, un părinte care divorțând a dispărut din viața lor. 
 

• oricine lucrează cu Social Media și face campanii de comunicare știe că oamenii sunt foarte greu de convins să facă ceva. Ca să trimită o poveste, ca să se manifeste în vreun fel, să facă un efort pentru a se conecta cu ceva ce li se propune, trebuie să fie foarte motivați. Aici a fost surpriza mea. Au venit mărturii într-un mare atât de mare, încât e copleșitor pentru noi toți. Mă așteptam că oamenii au nevoie să vorbească, dar nu mă așteptam că au atât de mare nevoie. Nu am crezut că o să reușim să-i aducem atât de aproape de muzeu, atât de repede, sau că ei vor dori atât de repede să vină.
 

• A găsi vinovați, a acuza, nu este niciodată vindecător. Vindecător este ca oamenii să se conecteze din vulnerabilitatea lor, din durerea lor, să spună fiecare povestea în așa fel încât să poată fi auzit de celălalt. A ridica vocea și a spune x sau y este vinovat, îngrijitorii au fost niște monștri, este cea mai nevindecătoare variantă posibilă. Acei îngrijitori, acei părinți care au abandonat, acele mame care încă sunt blamate, au fost și sunt niște victime ale unui sistem absolut monstruos care a distrus destine, oameni, vieți și încă lasă urme în tot ce înseamnă țara asta și oamenii ei.
 

• Ne minimalizăm suferința atunci când începem să vorbim despre ea, pentru că vocea critică a societății nu legitimează ca fiind suferință decât tragediile.

 

 

Daniela Boșca, psiholog și președintele Federației ONG pentru Copil (FONPC), consultantul muzeului și legătura cu specialiștii din domeniul protecției copilului.

 

• dacă ne uităm la raportul copiilor abandonați, vedem că rata abandonului nu a scăzut simțitor din 1997 până  azi (de la 1,66 la 1,20). Dacă îi adăugăm la copii abandonați în sistemul de protecție și pe cei peste 150.000 de copii cu părinți plecați la muncă în străinătate, și copiii aflați în serviciile de prevenire în cadrul Asistenței Sociale, reiese că nu a scăzut foarte mult rata abandonului în orice formă ar fi el. 
 

• lucrarea mea de doctorat este despre părinți. Mi-am propus să aflu de ce studiile și cercetările actuale arată că părinții din România sunt atât de „buni”. În condițiile în care suntem nr. 1 la mortalitate infantilă, suntem nr. 1 la abandon, nr. 1 la mame minore.
 

• anul trecut, în 2020, s-au născut cei mai puțini copii din 1930 până în prezent. E o urgență să începem din nou să ne prețuim copiii. Cred că acest muzeu al abandonului trage un semnal de alarmă. 
 

• e foarte important că oamenii vin și vorbesc despre traumele lor pentru că este primul pas spre vindecare. Dacă nu ne vom vindeca, atunci cu siguranță vom vorbi în continuare de copii abandonați, de copii abuzați, de copii nefericiți care nu apucă să-și trăiască copilăria din cauza problemelor, copii în pragul sărăciei, în violență, cam așa arată harta României dacă stăm bine să ne uităm. E important să ne cunoaștem trecutul și nu doar să-l cunoaștem, dar să lucrăm asupra lui, să vedem ce s-a întâmplat acolo și cum putem să vindecăm.
 

• La un moment dat, Comisia Europeană ne-a ajutat să facem niște întâlniri cu profesioniștii care au lucrat în sistem și atunci i-am ascultat cu adevărat și am văzut prin ce treceau ei. De ce se comportau foarte bine cu copiii lor și nu se comportau la fel cu copiii din centre de plasament? Am făcut câteva grupuri de terapie, i-am ajutat să se întâlnească cu copiii, cu foștii beneficiari și a fost foarte important că la sfârșit copiii au zis ”vă iertăm”. A fost foarte important pentru copii că au putut spune „vă iertăm, vă înțelegem și de azi înainte…” unul dintre copii a zis ceva foarte frumos „voi ne-ați crescut așa cum ați putut, cum ați știut, că nici voi nu ați fost ajutați”.

 

 

 

• Muzeul abandonului este un proiect de comunicare care se comunică aproape singur. Pe de altă parte, luați pe sus de acest tăvălug, și încercând să-l ținem cumva pe un făgaș, am descoperit că el se comunică înainte de a exista. La un moment dat pagina de Facebook a proiectului duduia de mărturii, primeam zilnic solicitări din partea presei să vorbim despre muzeu care nu există încă.
 

• am deschid aleea către Muzeului Abandonului ca un artificiu de comunicare, pentru că vestea că se deschide Muzeul Abandonului s-a dus mult mai repede decât am fost noi pregătiți chiar să-l deschidem.
 

• chiar de la începutul proiectului am avut parte de acest impact emoțional direct. Absolut orice om am contactat, fie pentru a intra în echipa proiectului, fie pentru a participa într-o formă sau alta la construirea acestui muzeu, reacția a fost extrem de intensă… nu de puține ori ni s-a întâmplat ca, spunând doar că facem Muzeul Abandonului, am stârnit lacrimi, deci doar prin numele lui, Muzeul Abandonului este un proiect de comunicare.
 

• este extraordinar și unic, cel puțin din cunoștințele noastre, această situație în care se naște mai întâi o comunitate în jurul unui muzeu și abia apoi se deschide muzeul.
 

• Vocea muzeului nu este o voce justițiară, este o voce memorială. Ne este în continuare greu să căutăm vocea muzeului, pentru că, de fapt, muzeul are foarte multe voci și toate vocile astea se aud și se vor auzi în Muzeul Abandonului.
 

• Oricât a părut în acești 30 de ani că vorbim despre copii abandonați, în realitate această comunitate a rămas invizibilă. În muzeu vom auzi aceste voci neauzite. Pentru ca acest proces colectiv de vindecare să înceapă, pentru ca ei să nu mai fie invizibili, este esențial să existe public. Noi trebuie să fim acolo. Să-i vedem. 
 

• Suntem un muzeu virtual, dar nu suntem doar o platformă digitală. Vom intra în muzeu chiar dacă vom face virtual. Vom păși în muzeu fără să mișcăm picioarele și sperăm noi în viitor că este de fapt un pas în viitorul muzeal. Sperăm să ne plimbăm chiar cu ochelari VR prin expozițiile acestui muzeu.

 

 

• Iar vocea muzeului, pe care noi o căutăm, am ascultat-o cumva, am auzit-o în mintea noastră încă de la început și pe care am calibrat-o alături de Zoli de pildă, care s-a ocupat de sunetele muzeului și atunci am căutat foarte mult cu Zoli acea atmosferă care să te ducă fix la ceea ce noi, alături de Simina, am simțit la Sighet. Ciprian Făcăeru, să căutăm toate texturile acelea care să te facă, să te simți în experiența imersivă a muzeului, fix cum te simți între zidurile muzeului. Fiecare text, fiecare sunet, formă pe care am dat-o sau poate grafica realizată de Radu Manelici.

 

• când exponatul tău în muzeu este practic sufletul omului, când cineva vine și pune în fața ta o poveste îngrozitoare, atunci ea trebuie manevrată cu foarte mare atenție. O priveam pe Simina la Sighet cum ridica fiecare obiect de acolo cu mănuși și cu imensă precauție. Poate pentru unii erau niște gunoaie, pentru noi era chiar firul roșu al muzeului și așa s-a întâmplat și cu aceste mărturii. Ne-am trezit în urma solicitărilor publice pe care le-am făcut ca oamenii să ne doneze mărturii și povești ale abandonului cu niște istorii zdrobitoare. 

 

***
Muzeul Abandonului. Muzeu-forum digital și participativ și Mărturii 21 sunt co-finanțate de AFCN - Administrația Fondului Cultural National și de Primăria Capitalei prin ARCUB în cadrul Programului București – Oraș deschis 2021.
 

Proiectul a fost co-finanțat de Primăria Capitalei prin ARCUB în cadrul Programului București – Oraș deschis 2021. Pentru informații detaliate despre programul de finanțare al Primăriei Municipiului București prin ARCUB.

 

Partenerii proiectului: Corul Național de Cameră „Madrigal - Marin Constantin”, Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil, Fundația Hope and Homes for Children România, Fundația SERA România, Opera Comică pentru Copii, Primăria Municipiului Sighetu-Marmației, Quartz Records, Rețeaua Națională a Muzeelor din România. 

Parteneri media: Euromedia, Gala Societății Civile, IQads, platforma iQool, Scena 9, Spotmedia, Zile și nopți.