Școala de vară „Arhitectura tradițională în Geoparcul Platoul Mehedinți” – perspective pentru viitor

Acum șase ani, în 2014, am descoperit diversitatea și bogăția peisajului cultural din Geoparcul Platoul Mehedinți prin intermediul unui proiect cultural care a documentat fotografic patrimoniul material. Fără a ajunge fizic în zonă, am fost captivată de lumea surprinsă în aceste fotografii: elemente naturale unice în țară, case și biserici ce stau ca mărturie istoriei acestor locuri și oameni care încă păstrează vii tradiții, obiceiuri, meșteșuguri, povești, mituri și legende locale, încercând în același timp să își construiască un viitor.  

 

Foto-documentarea bisericilor și caselor din comunele Balta, Isverna și Ponoarele, exemple superbe de patrimoniu vernacular specific regiunii, a ridicat numeroase întrebări privind echilibrul între vechi și nou, între păstrarea intactă a patrimoniului cultural și dezvoltarea durabilă armonioasă. În același timp, am realizat că satele din această zonă, dezvoltate în mod organic, la fel ca majoritatea localităților rurale din România, păstrează, încă, mărturii ale modulului în care mediul înconjurător a modelat arhitectura, modul de viață și structura interioară a locuitorilor. 

 

Ne-am dat seama că cea mai potrivită soluție la aceste dileme este organizarea unei școli de vară care să aducă laolaltă profesioniști și studenți din două lumi - poate aparent eterogene - arhitectura și antropologia,  să implice comunitatea în procesul de valorificare a peisajului cultural local și să facă cunoscute, lumii întregi, poveștile acestor locuri. 

 

Școala de vară „Arhitectura tradițională în Geoparcul Platoul Mehedinți” a debutat în 2016 cu cercetarea evoluției istoriei locuirii rurale în comuna Balta și cu dezvoltarea unor proiecte de restaurare și de reconversie a unor spații sătești. I-am încurajat pe studenții care ne-au însoțit în Geoparc să propună, pornind de la ansamblurile de case tradiționale din Balta, Prejna și Costești, soluții de dezvoltare pentru fiecare sat, capabile să pună în valoare atât patrimoniul cultural, cât și peisajul natural din împrejurimi.

 

Am realizat că în zonă poate fi integrat conceptul de ecomuzeu, adică o modalitate prin care comunitatea locală se implică în păstrarea, protejarea și valorificarea autenticității patrimoniului natural, material și imaterial pentru dezvoltarea sustenabilă a întregii regiuni. Această abordare reprezintă o alternativă la muzeul tradițional și le oferă turiștilor oportunitatea să experimenteze traiul de zi cu zi din satele românești,  dar să poată beneficia, în același timp, de toate condițiile și confortul necesare omului contemporan. 

 

În următoarele ediții ale școlii de vară, grupuri de studenți sosiți din întreaga Românie s-au alăturat echipei Asociației MAIE, implicându-se în valorificarea patrimoniului local și în promovarea acestor splendide locuri și a comunităților care trăiesc, de sute de ani, în armonie cu ele. Pentru că primul pas în a face ceva este înțelegerea acelui lucru, cercetarea istoriilor sociale și a specificului satelor din Geoparcul Platoul Mehedinți stă la baza modului în care abordăm revitalizarea acestei zone. 

 

În 2020, în ciuda șanselor care păreau mai degrabă potrivnice, am reușit să organizăm a patra ediție a școlii de vară și să parcurgem etape noi, esențiale, din demersul nostru de revitalizare a satelor din Geoparcul Platoul Mehedinți. 

 

Împreună cu studenții, am cartografiat gospodăriile din satul Ponoarele, pentru a înțelege dinamica dintre locuitori și mediul înconjurător, modul în care natura a modelat practicile de locuire și viața comunității. Am continuat activitățile de restaurare a tâmplăriei și design-ul mobilierului pentru OGOI, casa din Balta la care lucrăm, an de an, alături de noi serii de studenți. Ne dorim ca Ogoiul să devină un punct de întâlnire pentru comunitatea locală și pentru vizitatori, dar și un loc de liniște, educație și inspirație pentru viitoarele serii de participanți la școlile noastre de vară și la alte ateliere.

 

Am putea spune că 2020 a fost o provocare - din motive lesne de înțeles - din care am ieșit câștigători și noi, echipa Asociației MAIE, cât și studenții care ne-au însoțit. Între ei, am avut prilejul să o avem alături pe Oana Constantin, studentă la masterul de sociologie, participantă deja la a doua ediție consecutivă.

 

La finalul ediției cu numărul patru, Oana ne-a dezvăluit cât cântărește, în dezvoltarea unui student, o astfel de experiență practică, interdisciplinară, ca cea trăită la școala de vară „Arhitectura tradițională în Geoparcul Platoul Mehedinți”.

 

 

 

La început de 2020 m-am apucat să fac o listă unde am scris ordonat toate lucrurile pe care îmi doream să le fac în anul care tocmai începea. Pe la jumătatea listei am notat: să mă întorc în Geoparc. Și m-am întors, în ediția a IV-a a Școlii de vară „Arhitectură tradițională în Geoparcul Platoul Mehedinți”, o școală de vară interdisciplinară, care îmbină ateliere de antropologie și arhitectură și care își dorește să pună bazele unui ecomuzeu.

 

Școala de vară înseamnă două săptămâni la sfârșit de august în care arhitectura tradițională se împletește cu cercetarea de teren. Ne interesează specificul de construire: cum își ridică oamenii casele, ce înseamnă pentru ei restaurarea și cum se raportează la viața în Geoparc. Așa i-am cunoscut în ultimele două ediții pe localnicii din Balta și Ponoarele, două comune din Geoparcul Platoul Mehedinți.

 

În Balta, ansamblu arhitectural rural în care supraviețuiesc case de peste 100 de ani, lucrăm deja de două veri la restaurarea unei case vechi, fosta primărie. Ca să aduni comunitatea ai nevoie de un spațiu, așa că am pornit amenajarea lui cu ușile cele vechi de la 1908, pe care le-am curățat de straturi de vopsea adunate de peste ani. Mă întreb cât va mai dura până va ieși din memoria colectivă faptul că spațiul pe care-l restaurăm și redăm comunității a încetat să mai fie doar vechea primărie. Că i-am dat un nume și un sens nou: Ogoi, un arhaism local al cărui înțeles doar bătrânii satului îl mai știu. „Ogoaie-te, copile!”, adică liniștește-te, găsește-ți locul. Asta e și ideea din spate, să oferim comunității un loc unde să se simtă bine primiți și în care să intre cu încredere. Un spațiu familiar, care să spună povestea locului așa cum am aflat-o și noi, și pe care acum o dăm mai departe.

 

Numele comunei Ponoarele vine de la ponor, un povârniș abrupt, sau o coastă prăpăstioasă, pe unde se ascund vipere sau scorpioni de care localnicii nu se mai sperie, dar care suscită inimi de turiști veniți de departe, pentru care s-au pus anume pancarte cu „Atenție, vipere”. Eu n-am văzut niciuna în săptămânile în care m-am plimbat nestingherită prin sat, și nici n-am simțit vreo amenințare venind de prin colțuri de stâncă.

 

Cum ar zice localnicii, „Noi ne-am săturat de stâncile astea” care ascund caverne subterane prăbușite, și ulcele cu aur lăsate de romani, încă nedescoperite de nimeni. Au căutat mulți, au săpat cu mâinile și tot n-au dat de aur, dar el există acolo undeva. Stă bine ascuns și este păzit de forțe bune sau rele. Legenda rămâne vie și astăzi, și o aud chiar de la localnici, așa cum s-a transmis ea mai departe, din generație în generație.

 

Eu despre viața la sat nu știam prea multe, deși am crescut într-o gospodărie cu animale. Am crescut într-o curte în care se plimbau libere curci zgomotoase și gâște de care mi-era frică. Am avut la un moment dat și un cal. Cu toate astea, am avut mereu orașul aproape și am trăit într-o casă construită cu materiale contemporane, termoizolată, cu geamuri termopan și tâmplărie PVC.

 

Aș putea să spun deci, că eram o ignorantă în ceea ce privește traiul la țară. Când am venit prima dată la Școala de vară, voiam mai degrabă să-mi exersez abilitățile de sociolog la început de drum. Nici despre arhitectură vernaculară sau patrimoniu nu știam prea multe. În prima ediție, am învățat tot felul de cuvinte noi: soclu, șarpantă, frontoane. Am înțeles de asemenea, cum stă treaba cu îmbinarea materialelor și de ce nu-i o idee bună să pui o învelitoare de tablă peste una de șindrilă și de ce o fac totuși sătenii. Anume, ca să mai reducă din costuri, fără să-și dea seama că lemnul de dedesubt nu mai respiră și că asta poate să afecteze în timp integritatea construcției. Am înțeles de ce termopanele nu sunt mereu cea mai bună alegere pentru casele cu structură de lemn și paiantă, pentru că îngreunează ventilarea de care au nevoie ca să reziste în timp materialele de construcție ca lemnul și pământul.

 

Sătenii mi-au povestit cum își făceau singuri cărămida cu care își ridicau zidurile casei și făceau asta la fața locului, în cuptoare ridicate chiar în curte. Femeile băteau lutul cu picioarele, iar când acesta căpăta consistența potrivită era modelat în tipare. Cărămizile uscate mai întâi la soare erau apoi băgate în cuptoare unde încăpeau îngrămădite și câte 1000 de bucăți odată.

 

În satele Geoparcului am întâlnit și case vechi, care se apropie sau trec de 100 de ani și pe care localnicii le numesc „colibe de lemn” - structuri de bârne umplute cu paiantă și tencuite cu un amestec de var și nisip. Despre paiantă, am crezut la început că e o altă denumire pentru chirpici, dar procesul e diferit și mi-l explică nea Ion, maistru zidar care a lucrat multe fațade ale caselor din satul Ponoarele. Nuiele de alun sau salcie, despicate pe jumătate se încarcă cu pământ, având rol de armătură pentru tencuială. Astăzi, nea Ion nu mai lucrează fațade. E bătrân și se deplasează greu ajutat de un băț lung de lemn, pe care-l poartă drept baston. Când s-a lăudat că cele mai frumoase fațade din sat au ieșit din mâna lui, nu prea l-am luat în serios. Dar apoi, în plimbările prin sat întrebam de câte o fațadă interesantă, cu motive florale sau geometrice, cu îmbinări de texturi fine și zgronțuroase. Așa aflam că, într-adevăr, el le făcuse pe toate.

 

Îmi place să fac teren pentru că e un proces care mă aduce de fiecare dată mai aproape de oameni. E totodată un proces care mă încarcă și în care e nevoie de o doză de reflexivitate. Oamenii ne primesc de fiecare dată cu o ospitalitate care nouă ni se pare absurdă. Se scuză că-i găsim în haine de lucru, ori că n-au scos carnea de la congelator și că nu-s pregătiți de oaspeți. Se scuză pentru cum le arată casele, pentru fațadele cu tencuiala crăpată. Se scuză că la ei nu-i ca la oraș, și apoi sunt curioși să afle noi din ce orașe venim. Ne primesc în curți și eventual ne pun la masă și ne oferă orice, numai să ne ofere ceva: un pahar de suc, o gură de țuică, roșii din alea bune care au scăpat nemănate la ultima ploaie, mere, cafele tari servite în ceșcuțe mici cu farfurioară, aduse pe tăvi, slănină, ceapă, dulciuri de la oraș, orice. Numai să nu plecăm de acolo cu mâna goală, fără o poveste, fără o gustare, fără o amintire.

 

Când vorbesc cu sătenii, îmi dau seama că în jurul termopanelor planează un soi de inerție. De la prima tâmplărie schimbată n-a mai durat mult, și tot satul a devenit un mozaic de tâmplărie PVC albă sau maro, care să păcălească ochiul pentru câteva secunde, imitând lemnul. Astăzi, în satele Geoparcului nu se mai construiesc case după metode tradiționale, iar renovările presupun cel mai adesea extinderi la care se folosesc materiale contemporane. 

 

În același timp, nu cred că-i rolul nostru să-i dojenim pe săteni că și-au dorit să trăiască mai confortabil. Ori că nu și-au păstrat casele vechi de peste 100 de ani pentru care nu mai găseau nici meșteri, nici tehnicile potrivite să le restaureze. Mulți dintre ei au ales să aducă orașul la sat și în materie de construire, să-și facă extinderi din bolțari, blocuri ceramice cu goluri și ciment. Să trăiască la țară, dar ca la oraș, ca să aibă copiii unde să se întoarcă în vacanțe și mai ales, să le și placă.

 

E clar că lucrurile se schimbă, iar miza nu e blocarea unor sate în timp, de dragul conservării, ci o transformare a ruralității în spiritul păstrării unui patrimoniu deja existent, o grijă pentru construire și pentru natură. Un soi de nouă ruralitate, cu case vechi de peste 100 de ani, dar și case noi care să se integreze în specificul de construire al locului. Nu e nevoie ca oamenii să-și transforme casele în muzee pentru vizitatori, ci să trăiască în ele un trai care să-i mulțumească și să nu rămână blocați în timp de dragul unei povești care nu mai poate fi continuată.