Ceea ce avem nevoie astăzi este să ne îngăduim unul altuia. Și să ne unim forțele în construcții

 

Anemari Necșulescu este o fată din Rahova. Am crescut și m-am dezvoltat într-o familie cu patru copii, din cartierul Rahova, municipiul București, iar la maturitate am decis să mă mut înapoi în Rahova și să-mi cresc copiii simplu, pământește și incluziv.  

Când eram mică, îmi doream să devin cineva. Nu cred că la vârsta aceea am dat formă și culoare acestui „cineva”.  Eram cel mai bun baby-sitter de pe scara mea, cea mai politicoasă și vorbăreață fetiță și mă jucam mereu de-a școala, eu fiind mereu “Doamna”. Reușeam să țin captivi, în activitate, ore în șir, toți picii de la bloc.  

La școală eram timidă, dar justițiară. Uitându-mă înapoi cred că două întâmplări mi-au marcat viața. Prima întâmplare are legătură cu prima mea învățătoare, care mă bătea cu muchia de la linie peste degete pentru că scriam cu mâna stângă. De aceea, aveam mereu mâna umflată. În comunism toți elevii trebuiau să fie la fel! A fi stângaci era o sfidare! Din cauza asta fugeam de la școală. Inutil să mai spun că aveam note mici la învățătură. M-am mutat singură, în clasa a III-a, când s-a format o clasă nouă, cu elevi veniți recent în cartier în blocurile nou construite. Pentru că nu erau suficienți elevi, directoarea a umblat din clasă în clasă și a întrebat cine vrea să meargă la noua clasă formată. Eu m-am ridicat în picioare și am cerut să fiu mutată. Și așa, viața mea școlară s-a schimbat! 

Cea de a doua întâmplare o are ca protagonistă pe diriginta mea din clasa a V-a, care, în prima oră, aceea de cunoaștere, m-a ridicat în picioare și m-a întrebat cu ce se ocupă mama, cu ce se ocupă tata, dacă mai am frați... După ce am spus că mama este asistentă medicală și mai am trei frați diriginta a concluzionat, cu voce tare, că “numai țiganii fac copii mulți”.  Și apoi m-a mutat în ultima bancă cu Aurelia, o fetiță de etnie romă, blondă cu ochii verzi. Aurelia mi-a devenit prietenă și cu ea am împărțit sandvișurile, creioanele, păduchii, dar și secretele vieților noastre de copii din familii nevoiașe.  

Anii `90 m-au găsit confuză, proaspăt ieșită din adolescență și decisă să “never volunteer”. Nu de alta, dar măturasem parcuri cu târnul, culesesem cartofi, făcusem PTAP (pregătire pentru apărarea patriei) și-mi dădusem toate economiile la Fondul Solidaritatea. Voluntariatul era, în anii `90,  un termen nepopular pentru generația mea. 

Eram studentă la litere, specializarea română-engleză, și din anul trei am început să predau engleza, ca profesor suplinitor, la un liceu din București. În acest context am fost expusă la multe traininguri pe care le ofereau, în acei ani, Biblioteca Americană, Britanică, dar și Inspectoratul Școlar. Am întâlnit mulți voluntari străini iar mai târziu am ajuns să lucrez, în calitate de Language Instructor, cu voluntarii Peace Corps din România. De aici, la recomandarea unei colege, am ajuns în „primul meu” ONG.  International Republican Institute este o organizație americană specializată în promovarea democraţiei în ţările aflate în curs de dezvoltare, iar pe atunci furniza în România expertiză şi training partidelor politice şi organizaţiilor societăţii civile. Și așa a început aventura ONGistă! 

Nu am încă o mare reușită, un WOW. Am acumulat multe reușite mici. Sunt și ele importante pentru că, în pătrățica lor, au schimbat lucruri, sisteme, destine... De exemplu, am condus o organizație mică, în care am creat un program de internship cu mentorat pentru studenți. Era un program nefinanțat din fonduri structurale, necentrat pe numere, ci pe experiențe reale, pe coaching și parteneriate bine închegate cu sectorul privat. Am pus la punct, împreună cu echipa de atunci, întreg programul într-un singur an și am reușit să obținem un parteneriat cu ASE, pe regulile programului, fără implicarea cadrelor didactice universitare, cu mentori CEO de la companii valoroase. Iar ASE-ul era atunci sugrumat de proiecte tip POSDRU.  Deci, o reușită mică dar valoroasă. 

Acum doi ani, am fost solicitată să voluntariez, oferind un training de bună guvernanță pentru ONGurile tinere, nou create, în cadrul CMON (Centrul pentru Managementul Organizațiilor Nonprofit). În loc de un traning am propus un program anual, cu 4 trainguri și coaching între module. Au participat la program organizații din toata țara, oamenii se suiau în tren noaptea pentru a fi la curs a doua zi. Iar asta m-a impresionat foarte mult. Pe parcursul unui an am văzut organizații transformate, mai ales după modulul de planificare strategică, organizații care au reușit să identifice resurse umane și financiare în comunitățile lor, care au ieșit din impas sau amorțire, dar și organizații care s-au dizolvat și reconstituit pe alte baze, cu un plan mai bine conturat.

Mi-a rămas în minte un student de la Galați care a făcut un plan anual pentru ONGul lui, l-a validat cu mine și a obținut o notă mare la un curs de master. Ba mai mult, impresionat de planul prezentat, Decanul Facultății, care preda cursul respectiv, i-a oferit, cu titlu gratuit, sediu pentru ONGul lui, într-una din clădirile facultății.  O mamă, cu o fetiță cu autism, care înființase un ONG pornind de la nevoile copilului său, a venit la curs epuizată fizic, dar mai ales psihic. Ducea, de ani de zile, povara propriei povești dar și a beneficiarilor de servicii care veneau la organizația ei. De la întâlnire la întâlnire am văzut-o înflorind. A învățat alături de noi să spună povestea, să identifice resurse, să ceară ajutor. La final de an avea un sediu nou,  o mașină donată, parteneriate cu câteva magazinașe din orașul ei de provincie. Nu sună WOW, dar sunt reușite care contează, care au impact în comunitățile relevante, care mă motivează pe mine, care mă  fac să continui să cred că ceea ce fac eu este util. 

Cea mai mare nereușită a mea a fost cu o organizație de drepturile omului în care am fost chemată,  într-un moment de răscruce al organizației, când era nevoie de bani, de resurse umane și comunicare. Mi s-a cerut să pun organizația pe roate din poziția de Director Executiv. Eu mi-am luat rolul în serios și, alături de o echipă mică,  în mai puțin de un an,  toate datoriile erau achitate, proiectele care erau în derulare, și fără buget, încheiate cu succes și la ușa organizației stăteau 4 proiecte câștigate, totalizând 1 milion de euro. Într-o noapte, înainte de contractarea proiectelor câștigate, membrii asociației s-au întâlnit, într-o ședință urgentă, și și-au dat afară Consiliul Director, adică pe șefii mei. A doua zi mi-am dat demisia. Lecția învățată de mine a fost că nu poți salva decât organizațiile care sunt pregătite să fie salvate. A fost un eșec după care mi-am revenit foarte greu. Nu am înțeles de ce s-a întâmplat asta, nu am înțeles nimic. După mulți ani am înțeles însă că, uneori, eșecul nu este al tău, nu este despre tine și ce poți sau știi tu să faci. Iar în astfel de situații tot ceea ce trebuie să faci, este să mergi mai departe. 

Sunt mulți oameni pe care-i admir în sectorul neguvernamental. Dar pentru că trebuie să nominalizez doar o persoană, atunci am să spun că modelul meu este Oana Preda. Pentru că a avut un vis pe care l-a urmat și a construit nu doar o organizație ci și o echipă. Oana este cel mai altruist manager de organizație pe care l-am cunoscut vreodată. Sunt multe organizații, unele dintre ele foarte mari, internaționale chiar, lângă denumirea cărora punem doar un nume, de obicei al președintelui sau al directorului executiv. Dar despre CeRe noi toți spunem, de ani de zile, “fetele de la CeRe”, iar de doi ani au și băieți în echipă :). Dacă suni la CeRe, nu vorbești doar cu Oana Preda, ci, în funcție de problemă, ceri cu Lavinia, Silvia, Flavia sau Dani. O parte dintre “fetele de la CeRe” , după ce au crescut frumos, au plecat în lume să facă lucruri magice, cum e cazul Florinei și al Ioanei. Iar pentru mine este foarte clar că Oana Preda este un manager care își crește echipa, o potențează și, uneori, o lasă să zboare, chiar cu riscul de a pierde pe cineva valoros. Dar și cei ce pleacă rămân cumva lângă organizație. Și asta nu e puțin lucru. Și e rar!

În ultimii 10-15 ani am lucrat în organizații care aveau ca misiune educația, sănătatea, drepturile omului, locuirea...În fapt, am căutat mereu să mă dezvolt profesional, provocându-mă, mergând către domenii care nu-mi erau la îndemână sau foarte cunoscute. La AFF am ajuns pentru că m-a chemat Raluca Ouriaghli, director general și fondator al asociației, o femeie pe care o admir pentru viziune, forța de muncă și tenacitatea cu care-și urmărește idealurile. 

Pe Raluca am cunoscut-o în 2016, în anul de guvernare tehnocrată, în contextul pachetului național antisărăcie. Ea a fost Președinta Comitetului Coaliției Anti-Sărăcie, iar eu dețineam secretariatul grupului de lucru pe domeniul locuire din cadrul coaliției. Pe parcursul acestui an am lucrat împreună, ne-am implicat în redactarea Strategiei Naționale pentru Locuire, am schimbat zeci de emailuri și am petrecut ore bune în ședințe fără sfârșit. Așa ne-am câștigat, reciproc, respectul profesional. Eu eram atunci Director de Programe la Asociația Habitat for Humanity România. 

Raluca voia o schimbare de abordare în AFF și, după mai multe întâlniri, câteva cafele și emailuri, am decis că locul meu este aici. Mă aflam într-un moment în care eram gata pentru o nouă provocare profesională. M-a atras misiunea organizației: inserția socio-profesională a persoanelor vulnerabile. Iar eu inserție nu mai făcusem! În fapt, în ultimii 20 de ani am lucrat pentru cauze care vizau grupurile vulnerabile. De aceea, la AFF sunt acasă. Și, în afară de misiune, AFF are niște valori în care eu mă regăsesc: încrederea în oameni, în puterea lor de a-și rescrie povestea, încrederea în educație, preocuparea pentru o viață sănătoasă și respectul față de mediul înconjurător. 

Bio&Co este un program al Ateliere Fără Frontiere, demarat în 2015, sub forma unei întreprinderi sociale de inserție având ca activitate producția de legume bio și reducerea risipei și poluării prin colectarea deșeurilor alimentare și organice și compostarea lor, transformându-le în fertilizant pentru agricultura BIO. 

Inserția este elementul principal în tot ceea ce face AFF. Grădina de legume bio este situată în județul Dâmbovița, la Ciocănari, unde se află o comunitate extrem de vulnerabilă.  Oferind o punere în situație de muncă, cu contract de muncă și drepturi depline, acestui grup extrem de fragilizat, AFF realizează legume bio de care se bucură în jur de 60 de abonați care-și primesc coșurile de legume săptămânal, la birou. Mai mult decât atât, în preocuparea sa față de reducerea risipei alimentare, AFF colectează de la câteva hipermarketuri din București legumele care nu se mai comercializează, le sortează și ceea ce este bun de consum merge la DGASMB, în baza unui parteneriat, oferind astfel o masă săptămânală persoanelor dezavantajate care merg acolo. Legumele care nu se mai pot folosi merg la fermă și sunt transformate în compost, devenind fertilizant bio. Pe termen mediu și lung, Bio&Co va deveni nu doar un loc de muncă pentru persoane care trebuie pregătite pentru piața muncii reale, ci o fermă pedagogică pentru copii și adulți, un loc în care să învățăm despre reducerea risipei, hrană sănătoasă și solidaritate. 

În România nu există în momentul de față o soluție la nivel național de valorificare a deșeurilor alimentare. Ele nu sunt colectate selectiv și ajung la depozitele de gunoi amestecate cu deșeuri menajere solide unde produc biogaz nevalorificat, contribuind astfel la producerea de gaze cu efect de seră, la poluarea solurilor și a pânzelor freatice.

Totodată, în România se constată o absența a serviciilor de activare pentru  persoanele vulnerabile apte pentru muncă, dar discriminate sau considerate neangajabile, precum și lipsa politicilor publice integrate pentru o incluziune activă. În paralel, există o dependență de servicii de asistență socială pasivă și prestații sociale transformând anumite categorii de persoane vulnerabile în "beneficiari de profesie". 

Proiectul Bio&Co aduce o soluție acestor nevoi, demonstrând că producția și consumul responsabil pot contribui la diminuarea impactului negativ al poluării și distrugerii biodiversității, și la reducerea risipei alimentare prin sensibilizare și reutilizare în sprijinul celor mai nevoiași. 

România este astăzi o țară ușor obosită, cu o populație extrem de divizată care trăiește fie în întuneric, fie în lumină. Cine nu e cu noi 100% este fie greșit, fie PSDist sau Soroșist, fie prost, fie corupt... Este suficient să te uiți la felul cum reacționează copii, în cartiere, atunci când se joacă. Când greșește un copil, auzi inevitabil, din mulțimea de copii, “ești prost”.  Când un copil se împiedică și-l lovește, din gravitație, pe celălalt, o palmă deja i s-a lipit de corp, înainte să aibă șansa să-și ceară scuze, să spună că a greșit, că nu a intenționat să fie violent. Așa suntem și noi adulții, grăbiți să ne clarificăm, să ne plătim polițele unul altuia, să nu rămânem datori, să ne arătăm mușchii și inteligența, dar mai ales să dovedim că doar noi avem dreptate. 

Cel mai important lucru care trebuie să se schimbe în societate suntem noi. Ceea ce avem nevoie astăzi este să ne îngăduim unul altuia. Să ne îngăduim opiniile, greșelile, ezitările. Și să ne unim forțele în construcții. Sună, poate, ca o lozincă veche, dar trebuie să ne unim forțele și să ne propunem să ne concentrăm pe ceea ce putem face împreună, nu pe ceea ce ne desparte, ne separă, ne diferențiază. Când „noi” și „voi” dispar, lucruri magice se întâmplă. Cu efort, perseverență și răbdare, bineînțeles. Eu una am decis să nu mai lupt împotriva a ceva, ci pentru ceva, să mă alătur la ceva.