Revoluția grupurilor de cartier // analiză de Oana Preda despre inovație în domeniul participării publice

Stau în cartierul Floreasca. Unul dintre “cartierele bune” ale Bucureștiului: verde, liniștit, clădiri de 2-4 etaje, nu o minune arhitectonică, dar o oarecare unitate în stil. Spre finalul anilor ‘90 multe dintre terenurile dintre blocuri – spații verzi, cu mulți copaci – au început să intre în proprietate privată, ca urmare a unor revendicări/compensări pentru foști proprietari ale căror imobile au fost confiscate de stat înainte de 1989. Fără să stea pe gânduri, primăria a emis rapid avize de defrișare și autorizații de construire. În consecință, zeci de blocuri noi au răsărit printre clădirile vechi, pe spații verzi, în locul copacilor și locurilor de joacă, uneori la distanță cât o mână întinsă de zidurile sau geamurile vechilor locatari. Vechii locatari s-au înfuriat înăbușit dar nu s-a legat nimic. Între timp, cartierul a continuat să fie împânzit de noi construcții, spațiul verde a continuat să dispară metru pătrat cu metru pătrat. Până și despre părculețul din capătul străzii se spune că a fost retrocedat.

 

Ani mai târziu, un vecin a venit la mine să mă invite să semnez o petiție “ca să stopăm construcțiile pe spațiile verzi”. Se formase Grupul de Inițiativă Floreasca. Oamenii din cartier s-au întâlnit, supărarea fiecăruia s-a transformat în supărarea tuturor și a generat acțiune colectivă. 

 

A fost cel mai puternic moment în care rezultatele muncii organizației la care lucrez (CeRe: Centrul de Resurse pentru participare publică) s-au întors la mine – cetățeanul.

 

*

E greu de spus ce a ținut pe loc furia oamenilor atâția ani și de ce abia acum ei încep să se organizeze și să reacționeze la nedreptate. Ce merită spus este că cetățenii din Floreasca sunt numai un exemplu. 

 

Dacă ne îndepărtăm puțin de acest exemplu, vedem schimbarea în atitudinea oamenilor la un nivel mult mai mare. Experiența CeRe arată că interesul oamenilor pentru participare a crescut semnificativ în ultimii ani. Din ce în ce mai mulţi cetățeni încep să reacţioneze atunci când sunt nemulţumiţi de ceea ce face (sau nu face) administraţia publică, din ce în ce mai mulți oameni încep să se organizeze “la firul ierbii” împotriva a ceea ce consideră că e nedrept: blocuri construite pe spaţiul verde, lucrări edilitare dezvoltate fără grijă pentru  confortul locuitorilor, teii din Iaşi defrişaţi de un primar care nu ţine cont de istoria oraşului şi de glasul locuitorilor săi etc. (Iașul iubește teii, Luptă pentru strada ta, Lăsați copacii în pace etc.). Au apărut grupuri organizate pe sectoare - Cetățean Sector 6,  Cetățean Sector 3 – sau pe cartiere – Prietenii Parcului IOR (Titan) sau Iniţiativa Prelungirea Ghencea. Toți aceștia sunt oameni nemulțumiți de felul în care administrația (nu) răspunde problemelor comunităților lor. Sunt oameni care au înțeles că dacă vor o schimbare trebuie să acționeze.

 

Inițiativa și implicarea merg dincolo de responsabilizarea autorităților. Apar din ce în ce mai multe grupuri și organizații preocupate de felul în care arată spațiul public, încearcă să revitalizeze zone moarte, să ducă cultura în sate și cartiere, sau chiar să strângă bani pentru a construi spitale.

 

*

Studii despre societatea civilă ne-au relevat ani de-a rândul câteva concluzii: după 1989 societatea civilă din România a apărut mai degrabă artificial, de sus în jos, stimulată de donatori străini și instituții internaționale. Au apărut organizații care au crescut și s-au profesionalizat, care au făcut o mulțime de lucruri bune, dar a căror legătură cu comunitatea era mai degrabă inexistentă. Societatea civilă nu a câștigat prea multă încredere din partea românilor, oamenii nu se simțeau reprezentați sau deserviți de societatea civilă. Societatea civilă era ceva, un alt tip de instituție, la care oamenii se raportează din exterior. Societatea civilă nu-și avea rădăcinile în comunitate. Număram pe degete organizațiile “constituency based” – adică organizațiile construite dintr-un număr mai mic sau mai mare de oameni deciși să face ceva împreună.

 

Ceea ce vedem acum este exact această verigă lipsă: societatea civilă de la firul ierbii, care răspunde unor nevoi și preocupări imediate, concrete și ușor de înțeles.

 

*

Date fiindu-i rădăcinile, este la îndemâna acestor noi forme de asociere să facă un lucru pe care organizațiile „clasice” – nu l-au putut face foarte bine: să stimuleze implicarea din interior, într-un fel organic, ca de la vecin la vecin, ca de la amic la amic. 

 

 

*

În paralel, se vorbea foarte mult despre apatie. Despre faptul că oamenii nu sunt dispuși să iasă din zona de confort, despre faptul că pentru fiecare primează interesul individual, că oamenii nu sunt dispuși să ofere comunității din timpul lor, despre trecutul comunist ca barieră în calea implicării, despre apatia și indiferența culturale. Toate sondajele confirmau că “românul nu participă”.

 

Probabil, cu toate micile nuclee de activism care apar în fiecare zi, majoritatea tăcută este încă cea care domină. Probabil că cele descrise mai sus nu se văd foarte bine decât dintr-un anume unghi în care puțin au privilegiul să stea. 

Totuși, discursul despre apatie începe să pălească. Activismul, implicarea, participarea au devenit „cool”. Urmează curând să devină „mainstreem”.

 

Un sondaj recent al INSCOP arăta că:

• 71% dintre respondenți ar fi dispuși să semneze o petiție pentru susținerea unei cauze

• 50% ar fi dispuși să transmit parlamentarului din colegiu o scrisoare pentru susținerea unei cauze

• 43% ar fi dispuși să participle la o manifestare de protest pentru susținerea unei cauze

• 38% ar fi dispuși să se înscrie într-o organizație care militează pentru o cauză

• 37,6% ar fi dispuși să se implice permanent în activități publice de susținere a unei cauze

• 13,2% ar fi dispuși chiar să facă greva foamei pentru a susține o cauză

 

(Barometrul INSCOP – Adevărul despre România, aprilie-mai 2015)

 

*

Să mai ridicăm puțin lupa și să privim la sistem. Societatea civilă, veche sau nouă, nu funcționează într-un vacuum, ci într-un sistem. Într-un sistem în care statul – cu instituțiile sale – reprezintă dominanta: aici se  iau deciziile, aici se distribuie resursele. Este de așteptat că o schimbare semnificativă a unuia dintre pilonii acestui sistem va determina schimbări la nivelul întregului sistem, deci și la nivelul statului, cu instituțiile sale. 

 

 

*

Felul în care funcționează statul, performanța instituțiilor și a politicienilor este una dintre cele mai importante surse de nemulțumire. Dacă ar fi să disecăm cauzele pentru care se luptă oamenii despre care vorbim mai sus, fără doar și poate am ajunge, pentru fiecare dintre ele, la concluzia că vinovatul este statul: primarul care decide tăierea teilor, consiliul local care aprobă certificat de urbanism fără a ține cont de opiniile oamenilor din zonă, Ministerul care nu face sau face una sau alta. Cel mai mic numitor comun al resorturilor mobilizării se regăsește fie în incompetența instituțiilor, fie în corupția reprezentanților acestora. 

 

Unul dintre mesajele pe care l-am văzut cel mai clar la protestele din 2012 și 2013 a fost “vrem o nouă clasă politică“ sau poate o altfel de clasă politică, un alt fel de a guverna. Spectaculoasele marșurile pentru Roșia Montana, nu vorbeau numai despre Roșia Montana, despre mediu și despre cianuri, ci vorbeau despre o clasă politică coruptă, pentru care interesul privat este mai important decât interesul comun. 

 

Micile lupte pe care le vedem acum în cartiere nu sunt numai despre parcuri, spații verzi confort urban, ci sunt despre guvernanți care iau decizii ignorându-i pe cei afectați de ele. 

 

 

*

Dar cine să populeze această “nouă clasă politică” și cum să-și facă loc acești “noi politicieni și guvernanți” în stabilimentul actual atât de bine înrădăcinat? 

 

De-a lungul timpului am asistat la intrarea în politică a unor personaje onorabile și apreciate, multe dintre ele  provenind din societatea civilă. Din păcate, nu au reușit să formeze o masă critică care să reformeze lucrurile din interior. Fie au fost absorbiți de malaxor, fie schimbările pe care au putut să le facă au fost prea mici și prea izolate ca să rezulte într-o reformă serioasă. În același timp, imaginea proastă a partidelor și instituțiilor a oprit pe mulți de la a intra în politică, mai ales că aproape singura cale de a intra în politică era înscrierea într-unul dintre partidele existente.

 

Acum a apărut o nouă oportunitate. Cu aportul semnificativ al unui grup de activiști reuniți sub platforma Politică fără Bariere, legislația s-a modificat și permite înființarea unui partid politic de către numai 3 membri, precum și condiții mai drepte pentru candidații independenți. Desigur, există în continuare o mulțime de bariere, legislative și practice, noua legislație însă, poate să reprezinte o oportunitate pentru cei dispuși să schimbe statul din interior. 

 

Dacă punem alături nou găsita apetență pentru implicare, am putea asista la formarea unor noi partide politice, dispuse să facă lucrurile altfel. 

*

Și dacă după inflația de partide politice din anii ‘90, românii nu mai priveau cu mare simpatie ideea de partid politic, sondajele ne arată că lucrurile s-au mai schimbat. Același sondaj INSCOP citat mai sus arată că 73,3% dintre români cred că “ar trebui schimbată clasa politică“. Și dacă această percepție era ușor de intuit, interesant este că 49,1% susțin ideea apariției unor partide noi, iar 30% ar și vota un partid nou înființat.

 

(Barometrul INSCOP – Adevărul despre România, aprilie-mai 2015)

 

*

Până la acest punct, vedem schimbarea din mai multe direcții.

 

Pe de o parte, avem de-a face cu un interes crescut al oamenilor de acționa împreună pentru a rezolva diverse probleme. Pe lângă schimbările punctuale pe care acești oameni reușesc să le determine, pe termen mediu, putem vedea în ei o forță mai mare care să determine instituțiile statului și pe reprezentanții lor să se raporteze altfel la comunitate și să deschidă spațiul în care se iau decizii. 

 

Pe de altă parte, vedem schimbări la nivelul societății civile care este reîmprospătată acum de aceste noi grupuri. Apare veriga lipsă care poate să facă din societatea civilă o adevărată forță.

 

În același timp vedem oportunități de implicare politică care să conducă la o schimbare sustenabilă a felului în care funcționează statul și instituțiile sale.

 

 

*

Și încă ceva de final: am început acest articol cu povestea cartierului meu, cu povestea locuitorului devenit cetățean. Am povestit despre vecinul meu care strângea semnături pentru petiția adresată primarului pentru a stopa construcția de clădiri pe spațiul verde. Este același vecin la care, cu câțiva ani înainte, eu am mers să cer semnătura pentru candidatul independent la Primăria Capitalei Nicușor Dan. Politicos mi-a spus atunci că el nu face politică și că slujba pe care o are nu-i permite să se implice și să semneze.

 

Încercând să-i ajute pe participanți să depășească teama de politică și de implicare în procesul decizional, un lobbist american a spus la un curs: “If you are not at the table, you are on the menu” (dacă nu ești la masă, ești în meniu). 

 

Vecinul meu are aceeași slujbă ca și acum câțiva ani. Dar are o altă atitudine față de ideea de implicare civică și despre politică, a hotărât că e mai bine să stea la masă decât să fie în meniu.