Când cercul se închide. Drama bunurilor comune // analiză realizată de Costel Popa despre inovație în domeniul dezvoltării economice și sociale

Avem o pășune. Pe ea pasc vacile. Oamenii cresc vaci și le duc la păscut. Ei vând brânză, lapte și iaurt. Unii vor să-și cumpere cal, altul căruță, altul să-și repare acoperișul, altul să-și cumpere cărți, altul să picteze și așa mai departe.

 

Dacă pășunea e suficient de mare, asta este bine pentru toată lumea. Fiecare își împlinește o nevoie, un mic vis sau o dorință.

 

Poate că unii au mai multe dorințe decât alții și doresc mai multe vaci. Asta este încă bine pentru toată lumea, dacă pașunea este suficient de mare. Binele celor ce doresc mai multe vaci, nu va însemna răul celorlalți. Dacă pașunea este suficient de mare. 

 

Dacă, în cele din urmă, în acest fel vom avea mai multe vaci decât poate suporta pașunea și aceasta se degradează dincolo de capacitatea de regenerare, atunci nu vom mai avea o pășune și, consecutiv, nu vom mai avea nicio vacă hrănită pe vechiul imaș. Și asta este rău pentru toată lumea, inclusiv pentru cei care aveau mai multe vaci. 

 

Această poveste care ilustrează celebrul argument al ecologistului Garret Hardin din “Tragedia Bunurilor Comune”, reprezintă un punct de cotitură al modului în care privim dezvoltarea economică și, într-un mod direct și implicit, pe cea socială. A fi la marginea societății este de multe ori o consecință a degradării peste limite. Pășunea este un exemplu de bun comun, alte exemple uzuale sunt sistemele de irigații sau resursele de pește din lacuri și mări. Atunci când sunt folosite peste capacitatea de regenerare, folosirea lor afectează alți agricultori sau pescari, iar uneori le distruge iremediabil. 

 

Această viziune tragică părea a fi fără scăpare și conducea rapid la concluzia necesității administrării private asupra acestor bunurilor comune. Ceva mai tarziu, Elinor Ostrom, laureată a premiului Nobel pentru economie, a căutat și a găsit mai multe comunități care au “învățat” să dezvolte reguli prin care să gestioneze sustenabil aceste resurse comune, dar limitate, astfel încât punctul de degradare ireversibilă să nu fie atins. Dacă argumentul lui Garret Hardin pune în centru modelul economic al unui individ izolat, cazurile identificate de Elinor Ostrom scot la iveală importanța comunicării și sentimentul apartenenței la o comunitate, prin care se dezvoltă acele reguli sociale ce previn tragedia bunurilor comune. 

 

Spre deosebire de bunurile comune care “se consumă”, bunurile publice nu afectează capacitatea altora de a le folosi. Faptul că eu folosesc lumina soarelui ca să văd, nu-l împiedică  pe vecinul să facă asta la rândul lui. La fel se întâmplă cu aerul pe care îl respirăm sau pista de bicicletă pe care o folosim. Aceste bunuri nu se consumă prin faptul că le folosim. Totuși, cu o putere de anticipație extraordinară, argumentul lui Hardin se aplică atunci când aceste bunuri devin limitate. În orașele mari, dacă un bloc se ridică în fața casei mele, nu voi mai avea soare și lumină. Aerul devine rapid o resursă limitată pe măsură ce poluarea și încălzirea globală se accelerează. 

 

Dar cine mai sunt actorii în această lume globalizată, cine sunt crescătorii de vite și care e pașunea? Este o multinațională un actor rational, în sensul maximizării beneficiilor private, sau este unul preocupat de apartenența la o comunitate? Este statul un astfel de actor? Sau poate că este micul întreprinzător?

 

Nu cred că mai avem iluzii cu privire la cel fel de actori sunt marile companii mulținationale și nici cu privire la impactul pe care îl au asupra apei, aerului sau naturii ca depozitară a deșeurilor pe care le produc. Cine să comunice și cine să simtă apartenența la comunitate când aceasta nu mai aparține oamenilor, ci unor abstracțiuni financiare? 

 

Aceasta nu este o problemă de etică, ci una economică și anume de gestionare a bunurilor comune, iar matematica ne ajută să înțelegem importanța umanizării interacțiunilor economice pentru a preveni distrugerea ireversibilă a bunurilor comune. 

 

Dilema Prizonierului, teoretizată de matematicianul John Nash (posesor al unui Nobel pentru economie, dar și al unui premiu Oscar după ce a fost portretizat de Russell Crowe în celebrul film “A Beatiful Mind”) reprezintă un caz aparte care ilustrează importanța comunicării și a cooperării pentru maximizarea beneficiilor fiecăruia. Nash a demonstrat că oamenii, atunci când nu comunică și nu cooperează, se comportă mai degrabă după modelul “să moară și capra vecinului”: așa-numitul echilibru Nash. Iar la români povestea asta ia parcă dimensiuni folclorice deja.

 

Două modele de comportament economic vin timid dinspre Comisia Europeană pentru a combate tendința noastră de a ne tăia creanga de sub picioare.  

 

Primul este promovarea economiei sociale și a inițiativelor ce servesc un interes comun printr-o activitate economică. Abordarea devinde o prioritate strategică pentru UE cu atât mai mult cu cât vorbim de persoane aflate la pragul sărăciei, dezavantajate de tăvălugul concurențial al capitalismului anononim și victime sigure ale deteriorării resurselor naturale de care acești oameni depind. Localitatea Roșia Montana este exemplul simbolic al unui peisaj și stil de viață ce poate fi ras la propriu de pe fața pământului de către o corporație fără personalitate și față umană. Exploatarea haotică a resurselor de pește din Delta Dunării face ca această resursă să fie o “pasăre rară”, iar oamenii Deltei să-și caute salvarea migrând către alte țări și alte meserii. Această piesă în care unii controlează, alții reglementează, alții administrează și cu totul alții muncesc nu poate să conducă decât la o tragedie, la tragedia bunurilor comune. 

 

Modelul economic social incearcă să redea actorilor economici de la nivel local un rol și o implicare directă. Baza acestor structuri este solidaritatea și membership-ul. Membrii votează, decid regulile și direcția economică a “întreprinderii sociale”. Acești actori pot fi fermieri care pun la comun resurse pentru a fi mai eficienți sau pot fi membri ai unor inițiative din centre urbane concentrate pe refolosire și reciclare. În 2015, Premiul întâi al secțiunii de mediu din cadrul Galei Societății Civile a fost obținut de “remesh”, un proiect ce a dezvoltat o astfel de afacere socială, prin care persoane dezavantajate reciclează materialul folosit la panourile publicitare pentru a-i da o nouă viață creând genți, poșete și alte produse reciclate. 

 

În țările UE, peste 11 milioane de locuri de muncă sunt active în cele peste 2 milioane de structuri economice sociale, iar la nivelul membrilor se estimează că peste 160 milioane de persoane sunt implicate în aceste organizații. În România, organizațiile societății civile au preluat direcția și dezvoltă microafaceri sociale, iar zeci de astfel de inițiative au primit un impuls prin sprijinul acordat de programele Comisiei Europene. Am fi auzit mai multe despre aceste microafaceri, dacă între filozofia economică europeană și inițiativa locală nu ar fi stat  birocrația românească din care o treime este coruptă, o treime incompetentă, iar restul este sabotată și marginalizată de celelalte două treimi. 

 

Totuși, a face un program nu este suficient, iar a produce pe stoc nu ne ajută oricât de verde ar fi intenția. În paralel cu această direcție europeană, Comisia a inițiat un vast program de susținere a economiei verzi și implicit a economiei locale, a produselor și serviciilor realizate prin inițiativele economice sociale. 

De fapt, CE a constatat un lucru simplu și rațional (două calități la fel de îndepărtate de administrația din România precum Bruxelles de București): că statul reprezintă un actor economic semnificativ, de fapt cel mai mare actor economic dacă luăm în considerare bugetul achizițiilor publice folosite de instituțiile statului. Acesta este în medie în UE la aproximativ 17% din PIB-ul Uniunii. Iar PIB-ul UE este o chestie foooooarte mare! O mică schimbare în preferințele la shopping ale statelor UE poate avea un impact semnificativ asupra pieței și mai ales asupra efectelor pe care aceste industrii le au asupra mediului: 2,3 trilioane de euro!

Este suma pe care o cheltuiesc țările UE anual pe achiziții de bunuri și servicii din bani publici. Comisia Europeană și-a propus să sprijine achizițiile publice ecologice (APE) și a stabilit o țintă de 50% din totalul achizițiilor publice să fie ecologice. Ca medie, ținta nu a fost atinsă (când spunem nu, iar ne intâlnim cu România). 

 

Reprezintă piața de produse verzi la nivelul UE. O piață consolidată reprezintă un avantaj atât pentru mediu, cât și pentru producătorii de produse și servicii ecologice. La nivelul anului 2010 statisticile europene arată că aproximativ 38% dintre achizițiile publice respectau un criteriu verde. Iar trendul este crescător.

 

O analiză a Comisiei Europene realizată în șase țări performante a arătat că produsele și serviciile care respectă criteriile verzi au emisii de CO2 semnificativ mai mici, nu doar atunci când sunt folosite, ci luând în calcul întregul ciclu de producție, de la materialele din care sunt realizate, până la ambalajul în care sunt împachetate și modalitatea și distanța de la care sunt transportate.  

Una dintre cele mai frecvente obiecții la adresa produselor verzi este prețul ridicat. Însă, un produs are un preț, dar are și un cost. Iar costul reflectă cheltuielile realizate pe toată durata de viață, precum și cele de înmormântare ale acelui produs. În viață, consumă energie pentru a fi folosit, iar la sfârșit consumă energie pentru a fi înlocuit. Costurile pentru aruncarea unui produs cu substanțe poluante, periculoase, poate fi semnificativ mai mare, decât pentru unul ușor reciclabil. Studiul CE a analizat aceste costuri în cele șase țări (Olanda, Suedia, Regatul Unit, Danemarca, Austria și Germania) și a constatat că de fapt avem de-a face cu o reducere a costurilor de 1%. 

 

Sunt mai multe țări occidentale ale căror primării se întrec în înverzirea achizițiilor publice, ajungând chiar și la peste 90% din achiziții să respecte criteriile UE. La noi lucrurile nu pot fi atât de simple, noi trebuie să trăim tragic fiecare efort de schimbare. Banul public, care nu e nelimitat, este un bun comun, nu unul public. Folosirea lui în beneficiul unora și folosirea lui abuzivă erodează până la degradare ideea că statul ar fi un actor economic care să comunice și să acționeze în beneficiul comunității. Statul Român pare a fi mai degrabă o corporație, cu un acționariat lipsit de față umană, iar fără o față umană comunicarea și cooperarea sunt imposibile. Dacă comunitatea, fie pentru ca este prea mare, fie pentru că nu comunică, nu reușește să-și dezvolte intern reguli care să protejeze bunurile comune, aceste reguli trebuie impuse. Desigur, la rândul lor, dacă regulile nu sunt comunicate și asimilate, cercul nu se inchide. 

 

Legea Achizițiilor Publice Verzi reprezintă efortul mai multor organizații de mediu din România pentru a determina statul Român să devină un pic mai responsabil atunci când scoate cardul din buzunar, un card care valorează peste 100 de miliarde de lei și care poate fi verde ca o pășune sau nu. Legea își propune să oblige instituțiile publice să cumpere verde, local și responsabil social, respectând criteriile propuse de CE, sprijinind economia locală și produsele sustenabile. O lege este o regulă, iar regula guvernează relațiile dintre actorii economici. Dacă nu vrem să ne săpăm singuri groapa, ar fi bine să…

 

Dupa 50 de ani de dictatură și 25 de ani de tranziție la democrația originală, relația oamenilor cu regulile și autoritatea pare a fi mai degrabă una de sabotare, decât una de comunicare, înțelegere și cooperare, de aceea un cadru legal trebuie completat cu substanță, cu acțiunea la nivel local, iar antreprenoriatul local, economia verde și afacerile sociale reprezintă șansa de a închide cercul.

Dezvoltare înseamnă creștere, iar creșterea înseamnă consum. În momentul în care planeta a devenit o mare pășune globală, dezvoltarea economică și socială poartă în ea atât pesimismul tragediei bunurilor comune, cât și capacitatea omului de a găsi modele economice care să respecte limitele naturii. Dacă oamenii și statele se comportă ca actori economici izolați, tragedia este inevitabilă. Dacă actorii economici comunică și dezvoltă un sentiment de apartență la o comunitate, oamenii vor găsi modele economice echilibrate și incluzive așa cum sunt structurile economiei sociale sau economia verde. 

Analiză realizată de Costel Popa, președinte al organizației Ecopolis, cuprinsă în volumul „100 de fețe ale inovației” - Capitolul III „Inovație socială și Societate civilă” - Subcapitolul „Dezvoltare economică și socială”, publicat în anul 2016. Coordonator Andrei Borțun, inițiatorul Galei Societății Civile.

###

****
Referințe: 

(1) Hardin, G. (1968), The Tragedy of the Commons, Science 162: 1243-1248

(2) Adrian Miroiu, (2007) Fundamentele Politicii II, Rationalitate și acțiune colectivă, Polirom

(3) Elinor Ostrom, (2007) Guvernarea Bunurilor Comune. Evoluția Instituțiilor pentru acțiunea colectivă, Polirom.

(4) Raul Cazan, (2014) Achiziții Publice Ecologice în România. Protecția Mediului prin Cheltuieli Publice Responsabile, Asociația Centrul pentru Politici Durabile Ecopolis. 

(5) Drama of the Commons (2002) Committee on the Human Dimensions of Global Change, Elinor Ostrom, Thomas Dietz, Nives Dolsak, Paul C. Stern, Susan Stonich, and Elke U. Weber, Editors, National Research Council