DREPTURI INDIVIDUALE ȘI COLECTIVE

Ceee ce trebuie să înțeleagă cititorul din această precizare este că ritmul provocărilor a fost suficient de susținut pentru a nu oferi suficient răgaz contemplării teoretice a chestiunii drepturilor individuale ori a raporturilor conceptuale dintre drepturile individuale și cele colective. 

Titlul acestui capitol obligă, însă, la câteva delimitări terminologice. Precizările sunt necesare în primul rând cu privire la drepturile colective, concept cu accepțiuni diferite și care este subiect de controverse îndeobște în teritoriul politic. Există răspunsuri diferite la întrebări ca “un grup poate să fie deținător de drepturi?” sau “care sunt condițiile pe care trebuie să le întrunească un grup pentru a fi deținător de drepturi”.

Unii se opun ideii că grupurile pot avea drepturi, alții nu se împotrivesc dar sunt îngrijorați cu privire la amenințările pe care asemenea drepturi le pot atrage asupra indivizilor și drepturilor acestora. Apartheid-ul a fost un asemenea trist exemplu de drept colectiv, autoasumat de un grup pe criterii rasiale în virtutea căruia au fost încălcate drepturile individuale ale altor oameni. Un exemplu apropiat de contestare a ideii că un grup poate să dispună de drepturi ca grup este oferit de politicieni români: “Ţinta cea mai importantă a concepţiei drepturilor colective este dreptul la autodeterminare pentru minorităţi”   spune domnul Bogdan Aurescu, iar dreptul unei minorități etnice la autodeterminare este rejectat “cvasiunanim” în dreptul internațional contemporan.

Aurescu recomandă utilizarea unui substitut: “exercitarea drepturilor individuale împreună cu alții”. În sfârșit, într-o altă viziune, drepturile colective pot considerate a fi drepturi ale unui grup în sine, care înseamnă mai mult decât drepturile individuale cumulate ale membrilor grupului. Accesul la învățătură este un drept individual. Asigurarea acestuia nu garantează, însă, șanse egale de a atinge scopul propus în cazul grupurilor care au o condiție de start dizabilitantă: fie din motive fizice/ psihice (persoane dizabilitate) fie din motive cultural-educaționale (grupuri istoric discriminate pe criterii etnice sau rasiale). Pentru a compensa efectele decalajelor, a fost găsită soluția acțiunii afirmative. Această ultimă perspectivă va fi adoptată în cele ce urmează pentru că este cea cu care am avut experiențe directe în aventura civică autohtonă.

 

 

 

Exprimarea liberă și responsabilă  a fost una dintre temele de implicare directă pentru autorul acestui text și pentru colegii săi din organizația ActiveWatch. Euforia libertății trăită la cote istorice în spațiul public în anii de după căderea primului președinte al României a produs și efecte perverse în discursul public – cel mai grav fiind discursul de ură adresat minorităților etnice. La începutul anilor ’90, ziariști și politicieni au instigat deschis la violență împotriva comunității rome; între anii 1990-1993 au avut loc 15 pogromuri în care au fost arse sute de case și și-au pierdut viața zeci de romi. Cu aceste dramatice accente, sărbătoarea cuceririi dreptului la liberă exprimare ne-a obligat extrem de timpuriu la intervenții pentru responsabilizarea comunicatorilor publici, pentru apărarea dreptului la demnitate și combaterea discursului instigator la ură. După vreo 20 de ani, adică exact când eforturile astea păreau să rodească și, în sfârșit, ziariștii făceau un pas înapoi și nu își mai asumau explicit discursuri incendiatoare pentru relațiile interetnice, a explodat presa online. Acest gigantic vehicul de comunicare a propulsat în piața digitală consumatorul-comunicator. Simplul cetățean înarmat cu acces la internet, lipsit de conștiința/responsabilitatea profesională a jurnalistului de profesie și sub efectul iluzoriei protecții a anonimatului, a relansat în spațiul public un discurs de o agresivitate nemaiîntâlnită la adresa majorității grupurilor vulnerabile la discriminare – romi, maghiari, LGBT, persoane infectate HIV, persoane cu dizabilități, vârstnici, femei șamd. Dezamorsarea acestor bombe cu hormoni otrăviți este cea mai actuală provocare pentru organizațiile care trebuie să apere atât dreptul la demnitate al cetățenilor cât și dreptul la liberă exprimare. Una dintre soluțiile inovative, încă în fază de pilot, este încercarea de a forma “anticorpi” chiar din rândul consumatorilor-cetățeni: net-rangeri. 

 

 

Apoi a urmat experiența primelor guvernări post-dictatură care au demonstrat că noii politicieni au avut nevoie de cel puțin un deceniu pentru a se împăca cu ideea de transparență a guvernării. La începutul anilor 2000 au început să fie votate legile transparenței – legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public și legea 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică. Eforturile societății civile pentru a implementa legile transparenței s-au prelungit, însă, până în prezent. Un vârf de lance este, în România, Coaliția Pentru Date Deschise care asistă guvernele în eforturile lor de a deveni, în relația lor cu cetățenii, mai deschise și mai responsabile. Când pentru autorități – îndeobște cele locale – obloanele sunt prea grele pentru a fi ridicate, le sar în ajutor organizații care le scot la lumină piesele cele mai de preț: bugetele. Una dintre cele mai inovative intervenții recente aparține organizației Funcky Citizens care procesează, pentru a le face accesibile, și apoi publică bugete ale primăriilor. Am insistat asupra accesului la informații de interes public pentru că transparența este inamicul principal al corupției, iar corupția este considerată a fi, în ultimele două decenii, principala problemă a societății românești.

 

 

Pentru a evita monotonia, autoritățile - și, în particular, serviciile de informații - au declanșat în ultimul deceniu un asalt asupra vieții private a cetățenilor cu inițiative legislative inspirate de PATRIOT Act-ul american. Așa că a fost nevoie ca eforturile de promovare a accesului la informații (de interes public) să fie, paradoxal, dublate de eforturi pentru limitarea accesului la informații în viața privată. Trei asemenea proiecte de legi au fost oprite din traseul către promulgare, pentru neconstituționalitatea unor articole sau a întregului proiect de lege. În toate se regăsea o trăsătură comună: suspiciunea de terorism/ infracționalitate se extinde la nivelul întregului popor. O perspectivă care s-ar traduce prin “dreptul colectiv de a fi supravegheat”. Presiunea pentru a promova prevederi din proiectele eșuate continuă și în prezent în forme care uneori recuperează respectul pentru drepturile individuale, alteori nu. Inițiativa inovării în materia dreptului la viață privată aparține, din păcate, serviciilor de informații. O revoluție ar fi tocmai preluarea inițiativei de către societatea civilă. Civilă la propriu. 

 

 

Una dintre problemele specifice societăților desprinse din dictatura comunistă este contaminarea cronică cu suspiciune, determinată de incompleta deconspirare a foștilor lucrători și colaboratori ai Securității. În România, transparența fostelor servicii a câștigat teren semnificativ în urma mai multor bătălii susținute de câțiva politicieni și mulți activiști din societatea civilă.

A fost esențial rolul lui Constantin Ticu Dumitrescu – autorul primului act normativ destinat investigării arhivelor fostei Securități; a fost important că societatea civilă a reușit să se mobilizeze în câteva momente de criză, în care o majoritate parlamentară de actuali colaboratori ai fostei Securități a amenințat existența instituției destinate cercetării arhivelor – CNSAS; primul lanț uman în jurul Palatului Parlamentului a fost organizat de Academia Cațavencu, Agenția de Monitorizare a Presei (ActiveWatch) și Blocul Național Sindical în 2003 pentru a bloca tentativa de desființare a CNSAS; cercetătorii din CNSAS susținuți de Miliția Spirituală au declanșat pichetarea CNSAS pentru a sprijini numirea lui Ticu Dumitrescu la conducerea instituției (2006), iar în 2007 o altă campanie de susținere din stradă (inițiată de Agenția de Monitorizare a Presei și Miliția Spirituală) a fost necesară pentru a salva din nou existența CNSAS, amenințată cu desființarea de o decizie a Curții Constituționale.

Faptul că bătălia pentru transparența activității fostei Securități a durat atât de  mult vorbește despre cât de actuală, cât de prezentă în viața cotidiană este, de fapt, fosta Securitate. Faptul că CNSAS a început să funcționeze cu adevărat – după 2007 – a fost validat când deciziile de colaborare cu Securitatea emise de CNSAS cu privire la un fost ministru al justiției (Rodica Stănoiu) și, respectiv la cel mai influent mogul media din ultimii ani (Dan Voiculescu) au fost confirmate definitiv de instanțe. Procesul de deconspirare a foștilor lucrători și colaboratori ai Securității are, azi, un ritm care a devenit relevant în raport cu volumul arhivelor.

Dreptul la demnitate al milioanelor de cetățeni români victime ale regimului represiv poate fi, simbolic, recuperat prin această activitate. Totuși, procesul recuperării memoriei mai acceptă inovație: istoria violenței și a amplorii represiunii comuniste nu este suficient de bine cunoscută pentru a combate stigma de “popor cu virtutea umilinței” (“mămăligă care nu explodează”, “Românii, popor fără o dizidență anticomunistă”) – percepție de circulație națională și internațională. Tehnicile de comunicare contemporane ar putea să fie folosite pentru a clădi un muzeu virtual al rezistenței anticomuniste; mai mult, o campanie de recuperare a adevărului cu privire la soarta românilor după cel de-al doilea război mondial, campanie realizată cu tehnologie contemporană și cu adresare internațională ar putea să răspundă datoriei față de dreptul la demnitate al celor 2 milioane de victime ale comunismului.

 

 

În traseul său istoric, sintagma “dezvoltare durabilă” s-a născut din îngrijorare față de abuzurile comise de om asupra mediului natural. Azi, dezvoltarea durabilă a ajuns să își lărgească orizontul conceptual pentru a cuprinde, mai temeinic, necesitatea transformării societății în sensul redefinirii raporturilor dintre oameni. Asta pentru că a devenit evident că nu se poate vorbi despre comportamente responsabile în raport cu resursele naturale, poluarea, patrimoniul cultural, schimbările climatice, criza de apă, seceta, deșertificarea, deșeurile, pierderea biodiversității, creșterea populației, sărăcia, migrația etc. decât dacă societatea va promova la nivel global principiul solidarității umane. România, ca țară membră a Uniunii Europene, își asumă Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă prin Strategia Națională în domeniu și, implicit, cele patru obiective cheie ale acesteia între care al doilea sună după cum urmează: 

“Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale, diversităţii culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea discriminării de orice fel;” .

Este un angajament extrem de ambițios care anunță transformări sistemice, la toate nivelurile de organizare socială. Primele intervenții în sensul atingerii acestei ținte s-au petrecut la nivel legislativ, dar acest prim pas nu face decât să pregătească eforturile de reformă socială propriu-zise. Voi ilustra cu dosarul care îmi este mai la îndemână:

 

Accesibilizarea orașelor pentru persoane cu dizabilități. Pentru o persoană cu dizabilități motorii, absența egalității de șanse înseamnă uneori ceva revoltător de simplu: să nu poți intra la facultate nu pentru că nu ai trecut examenul de admitere, ci pentru că nu poți urca treptele clădirii în care se țin cursurile; “bordurile” condamnă persoanele cu probleme de mobilitate la izolare în propriile locuințe. Legiuitorul român a transmis populației că a înțeles gravitatea problemei atunci când a votat legea 448/2006 și (mult) mai târziu și Normativul 189/2013 privind “adaptarea clădirilor civile și a spațiului urban la nevoile individuale ale persoanelor cu handicap”.

Situația din teren, așa cum a fost evaluată în premieră națională de un audit al accesibilității spațiului public urban, arată dimensiunea distanței față de textul legii: niciunul dintre cele trei orașe auditate nu este accesibil pentru persoane cu diazbilități. Altfel spus, în nici unul dintre orașele auditate o persoană cu dizabilități nu se poate deplasa independent. Dacă există intervenții de accesibilizare, ele sunt parcelare deci, deocamdată, ineficiente. De exemplu, dacă există transport în comun adaptat nevoilor speciale ale persoanelor cu mobilitate redusă, pentru respectivele persoane nu este accesibil drumul până la mijlocul de transport accesibilizat: o deplasare cu scaun rulant din apartamentul unui bloc de locuințe, până în stația de autobuz rămâne o uriașă aventură pentru o persoană cu dizabilități. Între cele trei orașe auditate, Bucureștiul este un caz aparte.

Aici administrația publică transmite în continuare semnalul că singurul beneficiar pe care îl ia în considerare este automobilul. Opțiunea aceasta se petrece cu încălcarea flagrantă a legii mai sus menționate. Concret, asta înseamnă că mai există intervenții în spațiul public urban care sunt realizate fără a prevedea accesul pentru persoane cu nevoi speciale. În cadrul unei construcții majore care să favorizeze traficul automobilelor de la Casa Pesei spre centrul orașului, pietonii au fost mutați la subsol, prin construirea unui pasaj subteran pentru care, însă, nu a fost prevăzută nici o soluție de accesibilizare. În paralel, a fost desființată trecerea de pietoni de la suprafață. Pentru o persoană în scaun rulant, care ar insista să ajungă în parcul Herăstrău din stația de tramvai de vizavi, traversarea presupune parcurgerea unui traseu de aproximativ un kilometru. Or’, situația aceasta este produsă în condițiile în care proiectantul și constructorul ar fi trebuit să respecte legea și normativul aferent în care găsesc nu doar principiile ci și detalierea tehnică de construcție pentru soluțiile de accesibilizare. Efectul – la nivel general – este menținerea excluziunii unor mari grupuri de persoane aflate în imposibilitate de a duce o viață independentă în societate. 

Din perspectiva descrisă de situațiile de mai sus, se poate vorbi despre încălcarea drepturilor unor persoane care pot fi descrise ca aparținând unor grupuri vulnerabile. Societatea ar trebui să răspundă nevoilor speciale ale grupurilor de persoane vizate – persoane cu diferite dizabilități. 

 

Inovația în domeniu este puțin frecventă dar atunci când apare, anunță vastitatea soluțiilor care nu așteaptă decât interes autentic pentru a fi descoperite. Exemplific cu două foarte reușite idei care, din punct de vedere al domeniului de intervenție, ar putea fi incluse în categoria “smart cities”. Asociația Tandem, în parteneriat cu Fundația Vodafone România, a reușit să convingă Regia Autonomă de Transport București să doteze 500 de mijloace de transport în comun cu emițătoare speciale care vor putea să transmită, cu ajutorul unei aplicații pentru telefoane mobile, numărul mijlocului de circulație care sosește în stație. Persoanele cu deficiențe de vedere vor putea fi avertizate de apropierea și, respectiv, sosirea în stație a vehiculului așteptat atât pe propriul mobil cât și printr-un semnal sonor emis de acesta.  

Asociația pentru Dezvoltare Urbană susținută de Fundația Orange, a deschis accesul mai multor categorii de persoane cu nevoi speciale la exponatele unor muzee din București, Timișoara și Brașov în cadrul proiectului Simte Arta. Au fost folosite replici tridimensionale ale exponatelor și traduceri în Braille pentru nevăzători; au fost instalate lize electrice – scaun, au fost organizate ateliere și vizite asistate cu traducători pentru persoane cu deficiențe de auz etc. 

Un palier cu totul diferit își așteaptă, însă, neprihănit, inovatorii. Este vorba despre intervenția asupra orașului care să fie născută dintr-o paradigmă diferită de cea în baza căreia se petrec insuficientele intervenții de până acum. Azi, gândirea în baza căreia se nasc soluțiile speciale este una care împarte lumea în noi – cei care suntem tipici - și persoanele cu nevoi speciale. “Noi” proiectăm spațiul urban în așa fel încât să răspundă și nevoilor speciale ale “lor”, cei diferiți. Produsul acestei paradigme duce la nașterea unor spații adaptate pentru utilizare de către persoane speciale, spații care arată uneori la fel de “aparte” ca spațiile speciale destinate fumătorilor în aeroporturi; sunt soluții insulare, care anunță utilizatorilor generali că e vorba despre un soi de “rezervație naturală pentru handicapați”.

Dacă este adevărat că o asemenea abordare ar înseamna deja un uriaș progres pentru o țară ca România, în care până și “rezervațiile” astea sunt o excepție, ea este criticată azi pentru efectele stigmatizante și pentru menținerea unei forme de segregare. Alternativa este abordarea nu din prisma nevoilor speciale ale acelor persoane, ci din perspectiva dreptului acestora la șanse egale. Schimbarea înseamnă că nu vom mai considera lumea împărțită între “noi” - și lumea noastră - și “ei” cărora le facem loc cu chiu-cu-vai, ici – colo, în lumea noastră, ci că vom considera că există un spațiu unic, tratat unitar, pe care îl împărțim cu toții și în care avem loc toți. Acest spațiu este gândit de la bun început a fi incluziv, deci că nu tratează diferit oamenii. Într-o asemenea perspectivă, dizabilitatea nu este gândită a fi o caracteristică a persoanei, ci a mediului construit în care acea persoană trăiește, mediu care, uneori, poate să fie obstacolant deci “dizabilitant”.

Dacă vom examina mai detaliat “victimele” unei clădiri proiectată fără preocupare pentru persoane cu dizabilități motorii, vom descoperi că, de fapt, categoriile persoanelor pentru care clădirea este dușmănoasă nu se limitează la ceea ce înțelegem de obicei prin dizabilități: copii, adulți cu cărucioare, supraponderali sau oameni de talie foarte mică, persoane în vârstă, persoane care transportă obiecte mari etc. O clădire proiectată din capul locului pentru toată lumea, nu va mai limita accesul niciunui grup dintre cele considerate a avea nevoi speciale iar alături de ei vor beneficia de acces și restul persoanelor de genul celor enumerate mai sus. De fapt, exponentul obstacolant și care trebuie să fie îndepărtat este chiar termenul de “special”. Atunci când proiectăm viața în comun, ar trebui să o redesenăm în așa fel încât “specialul” să se topească într-o normalitate mult mai cuprinzătoare. 

 

În gestiunea spațiilor construite, inovația care să provoace o asemenea schimbare de paradigmă, se regăsește doar la nivelul unor formulări teoretice, împărtășite de o mână de specialiști. În domeniul educației, însă, principiul inclusivității este integrat deja în legislație și chiar în unele instrumente instituționale – copiii cu “nevoi speciale” au fost, într-o proporție considerabilă, desegregați, multe școli “speciale” au fost închise, iar elevii incluși în învățământul de masă. Este consecința unor reforme de sus în jos, realizate prin aplicarea destul de abruptă a unor soluții definite la nivelul Uniunii Europene. Profesoarele și profesorii au fost puși în fața faptului împlinit și sunt frecvent puși în situații problematice cărora nu reușesc să le găsească soluții. Și pentru ele/ei schimbarea de paradigmă este cheia. Există o diferență față de situația funcționarilor publici care se ocupă de mediul construit: sistemul educațional trebuie să abandoneze modelul concurențial care împarte elevii în buni versus slabi și care evaluează performanța profesorilor după numărul de copii care participă la olimpiade iar nu după progresul relativ al fiecărui elev în parte. O creștere a performanței unui copil cu autism de la un nivel extrem de scăzut la unul mediocru, care poate să fie considerată o performanță excepțională, nu interesează decât rareori vreun cadru didactic. Din păcate, soluții care au devenit banale din punct de vedere tehnologic, sunt considerate excepționale și inovative în sistemul educațional autohton: o fetiță nevăzătoare poate să atingă performanțe școlare excelente lucrând asistată cu un computer dotat cu un “traducător” în registrul auditiv al cuvintelor și cifrelor dar pentru asta e nevoie ca mințile unui profesor și a unui director de școală să se deschidă către asemenea soluții.

 

În România, pentru a asigura șanse egale tuturor persoanelor, la nivel individual sau colectiv, inovarea poate fi extrem de benefică la două paliere de intervenție. Pe de o parte, acolo unde oamenii au descoperit paradigma incluziunii sau - cel puțin - sunt motivați de principiul solidarității, inovarea vizează soluții tehnice care să ajute incluziunea, de tipul celor “smart” pe care le-am pomenit mai sus. Pe de altă parte, acolo unde comunitățile sunt dezarticulate, unde ideea asigurării drepturilor semenilor nu este problema fiecărei persoane, inovarea vizează modificarea mentalităților. O astfel de intervenție nu poate ocoli relația directă, la nivelul comunităților, pentru a le trezi spiritul solidarizării. Aici aș vrea să evoc câteva exemple pe care le consider extrem de prețioase pentru vârsta cetățenească actuală a oamenilor din societatea românească. Asociația Miliția Spirituală a avut inspirația să încerce să măsoare disponibilitatea de mobilizare a tinerilor pentru cauze comune, civice.

Rezultatul  a fost descurajant, apatia și individualismul fiind trăsături mult mai bine reprezentate în eșantionul studiat. Miliția Spirituală nu are descurajarea în misiune, așa că a inițiat programe de dezvoltare a însuși activismului; a inițiat tineri în “tehnologia” protestului. Centrul de Resurse pentru Participare Civică - CERE – acordă asistență pentru dezvoltare comunitară și pentru campanii de advocacy a unor grupuri informale de cetățeni. Intervenția lor a dat viață câtorva locuitorilor unor cartiere bucureștene care și-au descoperit forța în relația cu autoritățile locale. Asociația VIRA făcea cam același lucru cu cetățenii din comuna Pungești atunci când o companie a încercat să foreze pe teritoriul comunei în căutare de gaze de șist.  Iar cel mai frumos și reușit exemplu de inovare în recuperarea principiului solidarității a fost, în 2013, exercițiul civic al mișcării Salvați Roșia Montană.

Analiză realizată de Mircea Toma, Psiholog, jurnalist, activist pentru drepturile omului - ActiveWatch, cuprinsă în volumul „100 de fețe ale inovației” - Capitolul III „Inovație socială și Societate civilă” - Subcapitolul „Apărarea drepturilor individuale și colective”, publicat în anul 2016. Coordonator Andrei Borțun, inițiatorul Galei Societății Civile.

###
Mircea Toma este absolvent de psihologie al Universității Babeș Bolyai, a rămas fidel profesiei timp de 20 de ani; la începutul anilor ’90, cariera academică a intrat în coliziune cu cea de ziarist și, respectiv, cu cea de activist pentru drepturile omului; a câștigat activistul - este membru fondator al ActiveWatch, o organizație care promovează libertatea de exprimare și care luptă împotriva discriminării; totuși, mai predă la Universitatea din Cluj și mai scrie pe ascuns la Kamikaze. 

Sursă foto: Împreună suntem o voce, proiect al Fundației Romanian Angel Appeal